Hai să vă povestesc ceva impresionant și mișcător despre o fetiță care suferea după mama ei într-un mod care m-a topit. Prin anii 2004, pe când eram în protecția copilului, m-am ocupat de o acțiune vastă de testare a copiilor din sistemul de protectie in vederea depistarii hiv. Rolul meu era de a consilia grupurile de copii si de asistenti maternali. Faceam grupuri de 10-15 copii pe zi. Copii evident plângeau chiar dacă testarea era o simplă înțepătură în deget, astfel încât ne obișnuiserăm să respirăm aer cu suspine, transpirație de frică de copii, lacrimi de crocodili, reacții de la normal la bizar. O fetiță, mulatră, speriată, ascunsă în spatele asistentei maternale, nu avea reacții deloc. Rămăsese ultima la testat. M-am dus la ea să o întreb câte ceva să stabilesc un contact cu ea. Citesc în fișa ei că mama era decedată și ea era de 2 ani la asistent maternal. Mă uit mai bine la ea și văd că ținea cu putere o sacoșă de fâș, atârnând pe jos, care era plină.
-crezi că poți să-mi arăți ce ai în sacoșă?
Ezită puțin, se dă un pas în spate, eu mă așez în fund lângă ea pe jos, avansez un zâmbet, mă strâmb nițel să o fac să râdă.
-am păpușile mele, zice și se pune și ea jos și le scoate rând pe rând, 5 păpuși tăvălite, jerpelite.
-ia uite, ce păpuși, astea sunt prietenele tale?
-da 🙂
-cum le cheamă?
-„hai la mama” , „fata mamii”, „draga mamii”, „vreau la mama”, pupă mama”.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi și atunci ( și m-am ferit să mi le vadă ea, mi se pusese un nod în gât) și acum. Toată drama ei stătea în numele acelor păpuși. La vedere. Pentru oricine ar fi vrut să o înțeleagă. Atâta inocență avea și era expusă toată. Nu am să o uit niciodată fie și pentru felul în care își cuprinsese chintesența suferinței în jucarii care le ducea cu ea.
P.S. ulterior a fost adoptată, era ok, m-am mai interesat de ea. Acum ar trebui să aibă cam 17-18 ani.