revolta

Una din sedintele de azi, a fost cu o adolescenta. M-am mirat cand si-a confirmat sedinta ieri. Ma asteptam sa nu mai vina sau sa nu vina o perioada. Pentru ca venirea ei a fost o surpriza placuta, am propus sa-mi permita sa scriu ce „teorie” i-am tinut data trecuta si mi-a dat voie. De fapt, nu vreau sa scriu despre ea, cat despre poticnirea noastra si dificultatile intampinate de mine mai degraba.
Ea a venit acum vreun an cu parintii pentru ca se taiase. Am vorbit cu parintii dar nu prea au auzit ce le spuneam. Nu i-am judecat, le-am spus parerea mea despre faptul ca taieturile sunt o suferinta de familie, ca au nevoie de o altfel de comunicare, dar n-am avut succes. Fata a venit cateva sedinte, am vorbit ce-am vorbit noi, apoi nu a mai venit. Acum vreo 3 luni, a reaparut, iar cu taieturi. Fara parinti. Nici fata n-a mai vrut sa lucreze cu ei. As fi putut sa pun piciorul in prag ori lucram impreuna ori deloc dar fata era in mare suferinta, mai mult autoindusa. Cate putin, cate putin s-a dezvaluit si a inceput sa-mi prezinte universul ei si proiectiile ei. Cranii, sange, moarte, demoni, ură, papusi urate si rele, etc. La verificarea aliantei noastre, la verificarea prin intrebarea de ce vine la mine, imi raspundea plictisita cu gura stramba „ca simte nevoia sa discute cu un adult si ca pe mine ma place dupa cum scriu pe fb si dupa cum vorbesc cu ea”. Am facut un contract moral cu ea, cat vine la mine sa nu se taie si sa fie de acord ca lucrand, sa ajunga sa nu-si mai faca rau. Si daca nu-si face rau, producandu-si suferinta in niciun fel, sa marjam sa construim ceva bun si sa inceapa sa-si mai „faca si bine”. Partea buna a fost ca nu s-a mai taiat dar intrasem intr-o etapa in care facea parada de curiozitatile si interesele ei, povestindu-mi la ce se uita pe youtube, ce poze avea in tel si ce imagini si viziuni avea. Am pus problema unui psihiatru cu delicatete, precum mi-am intarit pozitia cum ca eu, viki dumitrache sunt o persoana umanista si buna care iubesc viata, ca sunt constienta de partea intunecata a lumii dar ca prefer sa nu ma confrunt cu ea decat daca nu am incotro. In fine, cert e ca nu simteam ca lucrez deloc constructiv si ea stia lucrul asta pentru ca mi-am spus cu onestitate parerea. Am convenit amandoua ca psihiatrul sa mai stea in standby ca propunere si daca „nu o scoatem la capat”, ar fi mers si acolo. Am spus evident si parintilor, care au preferat sa ramana rezervati si neparticipativi la sedinte. La penultima sedinta, fata a testat limitele mele (cum obisnuiesc adolescentii sa faca) spunand ca a vizionat ceva groaznic-nu vreau sa mentionez aici ce. Iar eu, am atins acel punct care m-a facut sa cer un moment personal.
„Uite ce e, simt ca trebuie sa-ti vorbesc despre mine. Si-ti cer sa ma asculti. (a aprobat). Uite, eu sunt persoana pe care deja o cunosti, la care vii sa vorbesti. Nu ti-am limitat nimic din idei, ba te-am incurajat sa fii sincera dar ti-am spus in mai multe feluri că, n-o sa te poti baza pe mine sa ma cooptezi in a ne amuza impreuna de viziunea despre moartea unor oameni sau despre partea intunecata a lumii (nu dau detalii concrete special). Stii ca ti-am spus ca sunt pregatita sa discutam orice, dar sa nu alimentam spectrul morbid si ca discutiile noastre sa fie orientate catre viata si catre creativitate, relatii sanatoase si sa dam vietii tale un sens bun, sa-l gasim. Observ ca de ceva timp incerci tu sa ma tragi catre savurarea suferintei, catre placerea de a gasi ca interesant moartea demonica. Am incercat elegant si subtil, am incercat logic dar si aventuros in idei sa te asist catre a-ti gasi un drum mai ok. Eu, am epuizat tot, nu ma simt utila in viata ta chiar daca tu ma vrei, eu nu te vreau asa. Am fost sincera in ce ti-am propus si mi se pare ca am epuizat toate posibilitatile. Tu de fapt nu ai chef de a auzi ca exista frumusete si flori si oameni buni, ca exista motive sa traiesti. Imi pasa de tine si detest ca iti vorbesc in acest fel insa eu nu pot continua aceasta calatorie aiurea intr-un balci de spectre de moarte. Am crezut ca vrei numai sa ma sochezi dar nu e asa, tu te sochezi pe tine”.
A inceput sa planga, linistit, siroiau lacrimile pe obraji. Am vrut sa ii sterg lacrimile si s-a ferit. Dar a plans in continuare.
„Stii ce? Daca ma vrei pe mine vei da semne de viata. Da, stim ca exista moarte dar eu n-o voi mai suci pe toate partile cu tine. Ma intereseaza moartea sa o evit si sa o tin la distanta prin cheful meu de viata. Asa ce faci tu, o seduci sa te inconjoare. In aceasta calatorie a noastra nu e vorba numai de tine ci si de mine.”
Eu vorbeam si ea plangea. Un cuvant n-a scos.
Eu am vorbit pana m-am racorit. S-a ridicat, s-a sters la ochi si-a plecat.
Azi a venit zambind ca o fetita. Machiata fancy. Mi-a aratat niste desene, in sfarsit misto si frumoase facute de ea. Sofisticate, labirintate, dar frumoase, cu geometrie fractala. Mi-a dat un jurnal cu o poveste scrisa in engleza, cu mesaj frumos. A avut curajul si a deschis discutia despre discutia de data trecuta. Am purtat un dialog despre inchiderea portalului catre lumea intunecata pe care l-a inchis. Ca-ntr-o poveste, binele a invins pana la urma.

P.S. va rog, nu faceti comenturi nepotrivite, Stiti ce vreau sa spun.Va rog, nu va impun. Fara sa judecam parintii, copilul, nimic. E ceva constructiv de zis, sincer, spuneti. Nu e nimic, asta e. Am scris nu pentru o dezbatere ci pentru mandria mea de-a fi fost sincera si ca am infruntat moartea si partea urata a vietii si am invins-o. E deajuns un machiaj, un desen si un zambet si moartea cat e de a dracu se duce invartindu-se

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.