O sa va povestesc un caz foarte sensibil. Detaliile cazului le voi inghesui in putine cuvinte ca nu asta conteaza. Vreau sa pun lupa pe bucatica de sensibilitate a cazului pe care vreau sa v-o descriu. O tanara si mama ei au venit la cabinet trimise fiind de catre politie. Tanara fusese terorizata, abuzata, terfiata si maltratata de un individ idiot. Mama fetei, foarte zgomotoasa, orgolioasa cu o nevoie de a urla ca si-ar face justitie singura. Mama vorbea prea mult, fiica prea putin.
La urmatoarea sedinta i-am limitat mamei participarea in cabinet si am incercat sa lucrez cu fata. Puneam intrebari, primeam niste raspunsuri anemice, ii dadeam explicatii se uita la mine cu o privire de „ce-ti pasa tie? n-am chef sa aud nimic”.
La urmatoarea sedinta la fel. Aveam sentimentul ca mergem printr-o mlastina de jeleu lichid care ne face pasii grei si se intinde tinandu-ne pe loc. Imi venea sa ii spun sa nu mai vina, desi intreband-o daca vrea sa vina incuviinta zambind galeș, fara pretentii, cu ochii in gol.
Vine alta sedinta si ma hotarasc sa ii zic de mlastina de jeleu. Ridica din umeri. O intreb ce are nevoie de la mine. Strange buzele si zice ca de nimic.
-ce-ai vrea sa facem azi amandoua care sa nu te oboseasca si sa-ti placa?
-as vrea sa tacem si zambeste trist si putin rusinat. Acasa toti vorbesc. Cu mine, pentru mine si eu vreau sa tac.
Bun. Ma ridic, ma duc langa ea, o iau de mana si zic- hai sa tacem impreuna, vrei? Iar ea a dat din cap. Eu o sa inchid ochii i-am zis, dar nu voia adormi. Tu te misti prima, da?
Si ne punem pe tacut si eu incep prin a-mi domoli bataile inimii, respiratia, apoi ma duc cu atentia pe mainile noastre care se tineau, sa simt orice palpaire. Apoi, inchid si eu ochii si-mi imaginez ca potrivesc bataile inimilor noastre la unison ca atunci cand cobori scari si potrivesti pasii cu cineva.
Am stat de m-am plictisit, exact 23 de minute, cand a inceput sa ofteze si sa se miste.
-unde ai vrea sa fii? am intrebat-o
-as vrea…. sa fiu pe malul unei ape, singura pe tot malul sa stau sa ma uit la apa intr-una pana simt ca mor. As vrea sa stau singura pe un mal de apa pana mor. Stiu ca n-as muri, dar asa as vrea sa ma apropii de moarte sa o simt si abia atunci m-as ridica sa intru in casuta din spatele meu. Pe acest mal as avea si o casuta in care n-as intra decat dupa ce stau pe mal privind apa pana sa mor. Singura si fara sa fac nimic si sa vorbesc nimic in tot timpul asta.
Mi-a spus cele de mai sus oftand si zambind mult mai viu. Numai exercitiul in sine i-a facut bine, de fapt bine i-a facut ca am servit nevoia de tacere care a nascut exercitiul. A fost bine ca a iesit la suprafata ce ar ajuta-o.
Cu mama a fost mai greu sa inteleaga sa o lase sa mearga sa taca si sa stea langa o apa, dar am convins-o. Acum fata este bine, tacerea si apa au ajutat-o (a fost realmente la apa), eu fiind doar cea care a facut-o sa-si dea seama ce are nevoie. Uneori oamenii au nevoie de tacere sa se vindece, nu de cuvinte, iar un terapeut musai sa afle asta si sa ofere o tacere sustinatoare si empatica.