Mi-am amintit de ceva de ieri. Am o clienta care sta in asteptare de mult timp si ieri a fost la a 2 sedinta. E genul care n-ar fi ajuns la psiholog never ever daca multi medici nu i-ar fi zis repetat sa vina. Mi-a si spus asta la prima sedinta si-am lustruit putin ideea si-am facut-o pact de onestitate si de colaborare.
La prima sedinta pentru ca statea demult in asteptare (cred ca si acest aspect are rostul lui) am reusit si-am facut inclusiv conceptualizarea cazului sau altfel spus harta familiei vazuta de sus cu tensiuni si dinamici si simptome. Jocuri de putere, roluri, teritoriul familionului ca o tabla de șah cu piesele de rigoare.
Ieri la a 2-a sedinta, culmea vine femeia cu un raport de saptamana de cad pe jos. Tinuse minte tot ce vorbiseram si aplicase in mai multe momente ale zilei anumite abordari care o interesau pe ea. I se imbunatatise starea aproape total. Felicit modul in care s-a ajutat si caut sa-i intaresc rolul pe bune si ea imi zice simplu:
-daca stiam chiar veneam demult. Dar colega mea de birou de cate ori ma auzea imi zicea „n-ai ce sa cauti la psiholog, cu ce sa te ajute ca vorbesti daca tie ti-e rau?”
-as vrea sa spun ceva sa o salvam pe colega ta dar nu vreau sa fac asta, desi ea chiar crede in ce a spus. Uite vezi ce putere au oamenii din jurul nostru?
-sa stiti ca i-am zis. Mie nu mi-e rusine sa spun ca merg si i-am zis „fată esti departe de adevar. Acolo nu doar vorbesti ci si gandesti. Dar iti explica chestii si intelegi. Se aseaza toate intr-un fel anume cand esti acolo.”
Ce sa zic? Stiu ca asa vorbesc oamenii despre noi psihologii. De vrem sa ne vorbeasca oamenii de bine si cu respect crescut, va trebui ca noi psihologii (imi imaginez noi toti tinandu-ne de dupa gat unii pe altii intr-o fratie gen „toti pentru unu, unul pentru toti”) sa facem treaba buna sa plece oamenii multumiti acasa de la noi. Amin.