Ieri m-am lovit la cap. Aseara cand am scris postarea despre ziua creierului, am vrut sa fac referire la bubuiala mea de la căpățână dar ceva nu a vrut sa ma lase sa-mi contaminez mesajul postarii.
Ieri, eram pe coada concediului si am deschis putin fb-ul si am tras o ocheada sa vad ce si cum (de parca n-as sti, dar na, obiceiul). Am vazut ca e ziua creierului si eu care sunt mai mult decat o fană am tresarit imediat sa scriu o postare, dar fiinta interioara mi-a soptit ca-s in concediu drept urmare am pasat pornirea si mi-am vazut de plajă.
Cand sa ies din camera de hotel, m-am aplecat dupa ceva si cand m-am ridicat am tras un cap in coltul ferestrei de termopan, de-am-auzit osul pârâind. Naspa senzatie. Nu mai zic de ceea ce mi-am imaginat la scara macro si vazut cu incetinitorul contactul dur al termopanului dur care s-a infipt in bunatatea mea de țeastă organică chiar daca e rezistentă si dură. Imediat ce m-am lovit, mi s-a accentuat activitatea cerebrala.
Pentru ca am vazut pe TED o psiholoaga care a facut schizofrenie si a ramas in contact cu ea insasi si a cerut ajutor, pentru ca apoi sa-si povesteasca experienta. BTW acea persoana m-a impresionat si inspirat mult si cred ca am invatat ceva de la ea si anume prezenta de sine in situatii critice. Prezenta de sine nu e o forma de control musai e ceva, un fel de observator care inregistreaza ce se intampla fara a interveni. Daca doare observatorul lasa durerea sa-si faca programul de impresie senzoriala, daca apar frici, furii, anxietati la fel.
Primul lucru care mi-a trecut prin minte dupa ce m-am colizionat cu coltul ferestrei a fost „au ce proasta sunt, mama ce ma doare, cat de grav o fi?!?” , am ramas in contact cu mine si mi-am zis „indiferent cat de grav e tot trebuie sa ma uit in oglinda” si m-am uitat si am vazut cat se poate vedea in peisajul păros ceva sange, ceva zdrelit si am compresat un servetel de hartie. Urmatorul gand a fost „na, nu voiam sa scriu de creier, acum am ce scrie, oh my god eu m-am taiat si ma gandesc la scris”, dar am zis ca atata timp cat ma pot gandi la fb si la creier sunt bine si in control (aici e vorba de autocontrolul controlului, ca sa zic asa, ala in care verific daca ceea ce s-a intamplat si ce fac eu e ok).
Am iesit semidemna din baie si m-am anuntat tragi-comic si am capatat atentia celor din jur. Nu aveam gheata dar aveam o sticla cu apa minerala la rece si am inceput sa fac presiune pe rana cu apa rece si am vazut ca curge din ce in ce mai putin sange. Am avut niste senzatii de ameteala si senzatie de voma dar mi-am amintit ca creierul lovit (citisem niste cercetari) daca e surprins bagă voma ca mecanism de aparare cand nu stie exact ce i se intampla, cand are senzatii interne diferite. Am plecat in graba cu gandul sa iau gheață din drum. Mi-am tinut sticla pe rana care incetase sa sangereze dupa 10 min. In masina m-a enervat un spectacol de stresori: era crunt de cald, o sticla cu apa se legana la picioare, muzica de la radio, gropile prin care trecea masina imi bubuia sticla in cap astfel incat m-am rastit la cei din față „hei, mergeti naibii mai incet peste gropi nu realizati ca la hurducanaturi sticla ma loveste in cap??” si am mormait in barba „nu aveti empatia gropilor” dupa care chiar am ras „oh, Doamne empatia gropilor, sunt sonata”. Plecasem cu pungi goale din casa (dovada ca stiu sa ma organizez chiar si troznita la cap) si am gasit gheata curand si am trecut pe modul safe. Apoi m-am gandit la femeile batute, la barbatii care se bat cu pumnii si cu diverse lemne, rangi, fiare, la sportivii care fac sporturi extreme, la caprioare atacate de leu si care scapa dar ranite, la games of thrones (!), la oamenii din comuna primitiva si la multe altele. Si m-am hotarat ca cea am eu e de 0,5 pe o scara de la 0 la 100 si brusc m-am simtit mai bine. Mi-am facut poză la bubă si am trimis-o la niste prieteni sa ma compatimeasca si evident ca am primit compasiunea dorita. Am șuntat imaginile cu AVC, cu sangerari interioare cu chisturi in cap care-mi venisera. M-am gandit ca mi s-a spus in viata mea ca „sunt grea de cap” sau ca „sunt tare de cap” mai ales pe la scoala parca, dar desi pe-atunci m-au suparat, azi mi-am amintit de ele si le-am folosit. Am ajuns acasa si mi-am pus o tona de gheță in cap si m-am simtit ca un eschimos care a adormit afara in curte si-am luat un nurofen sa ma ajute cu vaga durere ce-o simteam. Dimineata m-am trezit fresh si limpede de parca zici ca n-a fost si m-am mirat si eu de acuratetea cu care mi-am amintit de toate cele ce le-am insirat , ca s-au manifestat dar fara sa ma interfereze. Destul de dragut, zic eu sa pastrez un jurnal al traficului de senzatii si ganduri. Nu ma compatimiti, dar daca nu puteti rabda si va vine s-o faceti, faceti-o dar mai mult pentru dvs decat pentru mine. Va dau voie sa ironizati situatia si s-o faceti vesela daca va inspira, eu am imparatsi-o cu voi, asa de dragalasenia cu care am traversat un mic eveniment sangeros :))