Ieri, iar am fost pusa la incercare. Btw, un psiholog are mare nevoie de a face față/a se confrunta cu mari dureri umane si bineinteles, la fel de mare nevoie sa-si poata reveni la forma functionala.
Ieri am avut o evaluare pentru comisia de handicap. Dintotdeauna am facut evaluari din astea, nu atat de multe precum spitalul dar cateva pe lună, da.
Cand s-au prezentat ieri cei 2 i-am recunoscut, le-am zambit si i-am invitat sa ia loc si am asteptat sa-si scoata hartiile, dosarul medical.
-ati mai fost la mine, nu?
Uitandu-ma prin dosarul medical cu acte, peste evaluarea scrisa de mine anul trecut, mi-am amintit cazul, fireste. Aveam in fata mea 2 oameni frate si-o soră, fratele fiind cel insotit de sora lui care statea nemiscata cu poseta in brate si respira infundat si privea curios si prezent. Fratele, un om inalt, robust, curat, blajin, in jurul varstei de 50, ma privea sec, calm, acea calmitate a celor pensionati pe caz de boala care stau cuminti si nu deranjeaza pe nimeni. A nu stiu câta oară m-am mirat si m-am mâhnit vazand in fața mea un om zdravăn, un om cu un corp sanatos biologic anulat de depresie, schimonosit de psihotism, blocat de medicatie intr o semi-incremenire. Pare un nonsens sa vezi un om care are tot ce-i trebuie sa fie functional dar nu poate fi functional desi pare sa nu-i lipseasca nimic.
Barbatul evaluat de mine ieri locuieste dintotdeauna intr-un sat, singur, necasatorit (pentru ca „așa a vrut Dumnezeu”, asa mi-a spus cand l-am intrebat ieri. A lucrat paznic de noapte foarte multi ani si-i era cam frica de intuneric dar a facut față, s-a descurcat.
-vă știți diagnosticul?
Ceva a zvacnit in el dar tot ce-a spus a fost „am ceva acolo, nu stiu ce, dar scrie acolo”, a rostit nelinistit, mormăit
-cand au inceput aceste probleme?
A stat putin sa se gandeasca apoi si-a intors capul spre sora lui si a implorat-o din priviri sa-l ajute:
Sora a preluat intrebarea si mi-a raspuns concret „in timpul pandemiei l-a sunat tăticul intr-o noapte sa se duca la ei pentru ca căzuse mămica si ii era frig, trebuia facut focul si el s-a trezit din somn si s-a speriat rau de la telefonul ăla. Apoi ne-a zis ca nu mai doarme dar nu l-am crezut niciunul si a durat mult pana s-a agravat de l-am dus la spital. Din cauza ca e lent si calm, n-am crezut ca e agitat si nelinistit ca nu se vede pe el”. Apoi a oftat lung, a strans poseta si a ridicat din umeri.
Din discutii, a reiesit ca barbatul era apartenent intr-un mod simbiotic la familia lui intr un mod de supravietuire. Din intrebari a reiesit ca, orice problema de-a parintilor producea o problema la fiu.
-Si….de cand a fost telefonul ăsta care v-a speriat, parintii sunt bine?
-da, sunt bine.
-aha, inseamna ca v-a venit inima la loc in legatura cu ei!
-mr, ăă, zz, așa ș-așa, a zis omul. Intelegeti ca „mr, ăă, hr, zbr” sunt sunetele pe care le-a scos cu care a taraganat raspunsul, adica mi-a spus fara sa-mi spuna ca „da, mama si tata sunt bine …si asta e de bine, dar….tot stau in garda sa nu se mai intample ceva”. Apoi, vazand garda in care statea acest om si vazand crisparea surorii incep sa pun intrebari:
-inteleg ca telefonul in miez de noapte a fost un șoc care v-a oprit motoarele dupa care le-ati repornit dar greu! Omul a aprobat, dand din cap, spunand nonverbal alte lucruri pe care nu le-am inteles asa ca am continuat:
-ati mai avut șocuri in viata?
S-a uitat la mine fara sa se clinteasca si apoi a scos un sunet care insemna „da”.
Apoi sora lui, a luat cuvantul si-a zis „da, asa e , traieste ca si cand i-ar păzi pe mamica si pe taticu. E din cauza ca mamica nu e mama noastra, dar e buna. Mama noastra a murit s-a sinucis cand eram mici. Cand a rostit aceste cuvinte, fratele ei s-a schimbat la față, parca s-a facut mic dintr o data. Parca tot ce insemna adult s-a sters de pe fața lui si a ramas doar un copil vulnerabil si neajutorat, c-o privire implorativa in care cerea ceva dar nu stia ce.
Ca sa scurtez, am aflat cu stupoare ca atat mama lor cat si fratii mamei lor s-au sinucis. Dintr-o data, de la 2-3 intrebari curioase ne-am trezit zvarliti in trecut, intr-un trecut tragic si sumbru unde fantomele abia asteptau sa vina la intalnire. Odata ce ne-am trezit transportati „acolo”, in trecut, ambii frati au prins a vorbi amandoi deodata. Era atata nevoie de-a povesti senzationalul dureros din trecutul lor, ca le-am dat spatiul sa aduca de la naftalină povestea si sa dea pietroaiele de pe suflet deoparte sa lasa sa iasa de acolo naduful. Au povestit si-au plans amandoi si-au oftat si s-au si contrat.
-Indraznesc sa va intreb, dupa voi, care ar fi explicatia acestor 3 sinucideri la mama si la fratii ei? Si …cum au facut-o?
Am aflat ca mama si un frate s-au spanzurat si celalalt ….si-a dat foc!!
-hai, zi-i la doamna ca si tu erai s-o faci, zi ! Sora i-a tot dat cu cotul fratelui sa vorbeasca.
Cu greu, am scos de la el avand rabdare cu el sa inghita, sa traga aer ca se sufoca, sa tina ochii la locul lor pentru ca tindeau sa se duca spre tample, in sus, in jos, Mi-a zis cu greu ca a vrut sa se electrocuteze, sa bage sarme in priza si sa se prajeasca.
-ma bucur ca n-ati facut-o, i-am zis si mi s-a strans inima uitandu-ma la acest om cuminte si timid care a trait intr o puținătate de viata. Mi-am pus mana pe piept si m-am apasat sa pot sa suport imaginile care mi se formasera de la cei 2 spanzurati, cel ars si de la el care mi-a vorbit de electocutare. In mine, ceva linistit s-a zvarcolit, s-a rasucit si m-a frematat, mi-a imprastiat calmul meu atat profesional cat si personal. Dar care naiba e ăla de poate ramane imperturbabil cand discuta de 3 suiciduri si-o tenatativa pe metru patrat de cabinet?
Dar, pentru ca trecutul e trecut si pentru ca mortii cu mortii si viii cu viii, i-am intrebat care ar fi explicatia suicidurilor, ce au presupus ei ca s-ar fi intamplat de fapt.
Sora mi-a zis ca lumea in sat a vorbit ca au avut blesteme de la rusi pentru ca bunicul luptase in razboi si s-ar fi dus vorba ca a fost erou si ca a ucis multi rusi si vrajitoarele ruse i-ar fi blestemat.
Iar fratele s-a uitat mirat la soră ca si cum ei n-ar fi discutat niciodata acest subiect dar a adaugat mirat ca „eu stiam de-o comoara. Ca gasise strabunicul o comoara cu mult aur si se zice ca aurul iti ia mintile. Ca a ingropat-o iar sa stie numai el si ca nu s-a mai intors din razboi. Si au mai fost sinucideri in neamul nostru, ca am avut neam mare. ”
Undeva la jumatatea acestui dialog imi trasesem fotoliul langa ei sa le fiu aproape macar in ora cat au stat la mine. Am fost conectata cu ei cat au vorbit pentru ca asa am vrut sa fiu si asta ne-a facut sa traim la unison sentimentul de-a fi impreuna pentru putin timp.
Le-am spus niste filozofie realista, am ingrosat putin ideea „ma bucur ca n-ai murit”, am aruncat cu seminte de speranta in viitor si l-am orientat sa astepte rasadurile sa creasca, mi-a promis ca-mi aduce ceapa verde la primavara si apoi am scris evaluarea.
Fara sa vreau, de la o evaluare clinica pentru comisia de handicap, am alunecat in filmul lor din trecut si daca ne-am trezit acolo, n-aveam cum sa nu stam putin acordand atentie din moment ce am vazut cum s-au insufletit prinzand ocazia sa „vorbeasca pe bune despre ceva intens si important” si sa dea verosimilitate la ceva ce-a fost si nu mai e dar inca subzista in sistemul lor nervos, in memoria familiei lor, afectandu-i printr-o continere naivă.
Norocul meu ca stiu sa fiu cu oamenii in aceste momente si sa lasam sa iasa si sa numim cu voce tare si sa dam compasiune la jalea nejelită, la fricile care colcăie in cloud-ul memoriei. Dar, chiar daca stiu sa tin la momente de-astea, tot nu-i usor. E ca atunci cand stii sa inoti si inoti daca cineva te impinge in apă si inoti ca sa te scoti iar la mal.
Noi, viii suntem repreznentanții morților chiar daca vrem, chiar daca nu vrem. Morții traiesc prin noi intr-un mod greu de explicat totusi intr-un mod in care se simte ca fiori intr-un corp viu.
Asadar, a face pace cu istoria mortilor din noi e cel mai bun lucru posibil si cel mai dificil lucru posibil.
Eu, ieri le-am spus ce-am avut de spus acolo pe loc ca sa onoram fantomele celor care s-au sinucis, am zgarmanit putin miturile care s-au inghesuit „sa explice” ceea ce s-a intamplat si-am mai spus ceea ce s-a putut spune întru acceptarea si linistirea lucrurilor, incat cei 2 frati sa poata pleca normal cu hartia la ei.
In urma lor, cand s-a inchis poarta si am revenit in cabinet, m-am asezat in fotoliu cu spirala de povesti din jurul meu si am stat blajin si eu si am asteptat sa se potoleasca dand compasiune la povestea lor asa cum s-a intalnit ea cu povestea mea, pentru scurt timp.
M-am gandit iar la oamenii cuminti de la sate, la povestile lor incarcate de groază, de senzational, de senzitivitate si la povara chircita a sinelui lor personal dar si al sinelui lor de familiei si de neam. Si in timp ce meditam la oamenii de la sate si la tezaurul transgenerational organicizat, am „venit spre oras” cu mintea, intorcandu-ma unde eram de fapt si anume in cabinet. Am revenit cu un sentiment de ubicuitate, cu sentimentul de-a fi fost in mai multe locuri deodata si revenita de tot in cabinet, m-am pus sa fac o mica meditatie care sa lase in urma scurta calatorie in trecut si sa am mintea limpede si numai buna de co-reglat cu urmatorul om cu care urma sa ma intalnesc. Hai Viki, o respiratie, doua, trei, hai si-un zambet pe jumatate, hai inapoi la dres si echilibrat de vieti omenesti.
Si-am zis de ieri sa scriu azi postarea asta sa impartasesc cu voi cum m-am imuiat in sos de istorie transgenerationala si cu tot cu efect de sos, a trebuit sa ma intorc inapoi sa ma repliez la forma functionala. Si pentru ca intentia de ieri de-a scrie postarea s-a pastrat, am dat curs si-am facut-o. Uneori am sentimentul ca scriind pe facebook despre anumite povesti, simt ca scrisul si faptul ca sunt public oficiale (cu identitatea protejata), faptul ca sunt citite de unii oameni e ca si cum nu mai raman nestiute si ca le onorăm. Le onorăm ca si cum sunt niste adevaruri care aveau nevoie sa existe oficial si asumate de o mica comunitate (a celor ce citesc) si ca validam dreptul la existenta a unor oameni blajini, cuminti si nestiuti. Scriind despre ei e ca si cum ei exista mai intens, ca si cand le validam corpul social.