Sunt in șantier, fac kineto remodelator de colana verterbrala, fac posturalitate corecta cu izometrie si respiratii profunde, am umblat la dietă si incerc sa mananc altfel, merg pe jos pana la sala si inapoi in pas alert, fac terapie cu un terapeut si cu un sponsor de terapie.
Toate cele de mai sus sunt cu dedicatie pentru tiroida mea care este inca in univers si umplu golul pe care l-a lasat dar sunt si eforturi postoperatorii si de mentenanță. O data la 10 ani, dupa 35 de ani fiecare om ar trebui sa se ocupe de el sa stearga urmele trărtului in exces si sa repare uzura morala si fizică.
Cu privire la dieta, am reusit cu greu sa rezolv triada greață-scârbă-vomă cu care m-am confruntat de-a lungul vietii cu privire la schimbarea dietei. Triada respectiva zici ca era gardianul hranirii care trebuia sa aiba loc doar in varianta clasica, adica sa mananc numai ce voiam eu. „Ce voiam eu”, desi nu era eul meu de bază, ci era un eu selectiv si incapartanat.
Dupa ce am reusit sa o dau la pace cu greata-scarba-voma (care era o aparare si o protectie) si am putut sa mananc mai crud, mai fara sare, mai multe legume, azi ma confrunt cu familirizarea cu o senzatie de sațietate nouă, pe care n-o recunosc si cu care vreau sa ma familiarizez.
Practic, vechea sațietate era simtita ca o greutate concretă in stomac dublată vag de un fel de disconfort de vinovatie si usoara balonare. M-am intrebat ce vinovatie ar fi si am realizat ca, vinovatia venea de la dilema ca nu am reusit multi ani sa imi dau seama daca nevoia de „satietate ghioagă, ca o greutate mentinuta vinovat” era din confuzia ca nu stiam daca foamea de asa ceva era a mintii sau a corpului. Si indiferent a cui ar fi fost, eram prinsa la mijloc intre nevoia si intentia de a manca sanatos si corect si foamea de acea greutate in stomac. Aveam ciuda ca ceva din mine ma trăda si ca o parte din mine era dependenta de senzatia de ghioaga, balonare si vinovatie. Si cum mama mă-sii sa fii dependent de asa ceva? Pana la urma am dat-o la pace cu copilul interior si am iesit putin din aceasta imbraligatura psihosomatică.
Azi, umblu la acceptarea senzatiei de satietate provenita din ingerarea de o salata de cruditati consistentă si lucrez la a ma obisnui cu senzatia asta. Caci de la foame corporala, la ideea de a manca, apoi de a stabili ce mananc, mancarea in sine (cu mestecat calm) si apoi satietatea, sunt multe puncte in acest proces repetitiv si in toate se ascund (bine camuflate) emotii primitive si scheme cognitive si emotionale.
Btw, am descoperit si ca mestecatul poate cama sau poate intretine nevroza si delirul corporal, pentru ca da, asta se intampla in binge, delireaza tubul digestiv. Noroc ca se poate vorbi cu gura, cu laringele, cu stomacul si cu intestinele.