doliu…

Azi am facut o sedinta de urgenta cu fiica si sotia unui fost client de-al meu care a murit in urma unui infarct. Am mai scris despre cum arată viata unui psihoterapeut asa ca stiti cum experienta acumulata m-a pregatit sa pot sa fac față solicitarilor neasteptate. M-am aflat azi față in față cu o femeie in doliu si cu o preadolescenta tot indoliata. Au intrat, s-au asezat pe canapea si eu in fotoliu si-am inceput sedinta cu o tacere de cuvinte dar am vorbit cu ochii privindu-ne reciproc eu pe ele si ele pe mine. Si dincolo de priviri respiratiile noastre s-au auzit oftand si potrivindu-se in conexiune. Tacerea a durat 30 de secunde dar a fost bună pentru ca ne-am calibrat. Fetița era aparent controlată, cu un fin si abia perceptibil tremur, avea in ochi o privire pe jumatate speriata si pe celalta jumatate hotarata sa participe la sedinta. Am intrebat-o cum o cheama si mi-a spus, am intrebat-o daca stie unde a venit cu mama si a confirmat, am intrebat-o daca are emotii si a dat din cap, i-am spus ca si eu am emotii de la gât in jos dar ca in cap sunt lucida si ca se poate baza pe mine. Apoi, i-am spus ca n-o cunosc si ca as vrea sa fiu de ajutor si ca o rog sa-mi spuna care ar fi cea mai buna intrebare pe care as putea eu sa i-o pun. A fost surprinsa de cererea mea dar a inceput sa se gandeasca intens si mi-a zis „ati putea sa ma intrebati daca l-am iubit pe tata!”.Am rasuflat usurata si-am intrebat-o firesc „l-ai iubit pe tatal tau? Vrei sa-mi vorbesti despre asta? Si s-a pus pe plans si pe povestit si-a povestit pe nerasuflate niste lucruri despre ei doi, despre familia lor si s-a oprit cand a obosit. Apoi, am mai tras o repriza de tacere, am lasat-o sa se odihneasca. -Hai sa va intreb ceva, lumea v-a zis sa fiti puternice? Amandoua s-au pus pe plans, iar eu m-am dus langa ele si le-am luat de mana. Mi-am dres vocea si le-am vorbit :-stiu ca e greu si stiu ce zic oamenii. Si da, trebuie sa invatati sa fiti puternice dar a fi puternic inseamna si sa stii cand sa fii slab (am bagat cuvantul slab intre ghilimele facute cu degetele). Azi, aici, cu mine puteti fi slabe. Le-am zis apoi cum e cu durerea si cu suferinta si le-am spus cateva idei pe care le stiu ca sunt potrivite in situatii de doliu. Apoi, am intrebat-o pe fetita din nou care ar putea fi cea mai buna intrebare pe care as putea sa i-o pun si iar s-a gandit mult si dupa un minut sau mai mult a spus cu noimă „sa ma intrebati cum ma simt acum!”, iar eu am intrebat-o „cum te simti acum” si ei i s-au umplut ochii de lacrimi si mi-a zis ca are o furtuna mare in piept ca un vartej. Am intrebat-o daca m-ar lăsa sa vin langa ea sa ii spun o poveste si mi-a facut loc pe canapea si m-am apucat sa ii spun ca, viata inseamna o calatorie in care se intampla lucruri obisnuite, uneori si lucruri rele si ca din fericire si multe altele bune. Ca unii din noi descriem viata in vocabular de culori, altii utilizand metafore si altii in termeni de climă si ca furtuna si vartejul apartin climei dar clima are 4 anotimpuri si multe alte expresii de cer, soare, nori, ploaie. Ca sufletul nostru este in corpul nostru care e ca o casă si uneori casele cand trec prin furtuni, se poate intampla sa se sparga o fereastra si sa intre praf si ploaie in casa, dar casele sunt mereu ingrijite de oamenii care locuiesc in ele. Fetita a inchis ochii si asculta povestea iar eu am continuat sa ii povestesc cum oamenii se strag sa puna un alt geam intreg care sa-l repare pe cel spart si cum harnicia curăță casa si ea devine din nou locuibila. In fine, povestea am improvizat-o pe loc intrand in furtuna dar reabilitand „furtuna” si normalizand-o prin enumerare de fenomene meteo bune amestecate cu altele mai putin bune, dar punand accentul pe procesualitatea lor, pe curgere, pe transformare. Am invitat-o sa deschida ochii cand vrea ea si cand i-a deschis era linistita si usor surazatoare. Apoi, am mai discutat cu ele cateva lucruri utile, le-am mai dat niste tipsuri, m-am ocupat puțin si de mamă si cand s-a lasat tacerea din nou intre noi, le-am intrebat daca sedinta a fost ok pentru ele si daca mai au nevoie de ceva. Fetita era limpede, linistita si obosita, mai calma, mai impacata si clar respira foarte ok. Mi-a zis ca nu stia la ce sa se astepte cand a venit si ca i-a placut mult si la plecare m-a strans tare in brate. Dupa ce au plecat, m-am asezat pe banca in curte si m-am uitat la cer si mi-am amintit de furtuna si de climă si m-am gandit cat de potrivit este sa-ti descrii starile psihice in termeni meteorologici si cat de bine se potrivesc anotimpurile cu etapele noastre de viata. Cerul era innorat, vantul batea, aerul șuiera ușurel, copacilor le fluturau frunzele, pasarelele se auzeau discret si eu simteam pamantul sub picioare, respiratia nărilor si plamanilor si sufletul meu privea prin ochi din casa corpului meu. Am stat un timp linistita sa ma deconectez de fetita si femeia care tocmai plecasera si m-am uitat in mine daca lucrurile au fost ok, intrebandu-ma cat de ok poate fi sa te intalnesti cu persoane care au pierdut un om, dar pana si asta poate fi ok daca exista conexiune. Btw, femeia mi-a dat acordul sa scriu o postare „asa cum stiu eu” si exact asa am scris-o. Atata timp cat natura are furtuni, inseamna ca si furtunile sunt importante in metabolismul climatic iar faptul ca suferim in termeni de furtuna si ca ne lasam dusi in climatologie, e vindecator.