Impulsivitatea inseamna o crestere de energie brusca, o energie care pacaleste sistemul pentru ca sare etape. In mod normal, cand „ne vine să facem ceva”, ne dăm seama si flitrăm daca să avizăm sau nu punerea in act.Impulsul care pacaleste sistemul nervos este o energie pe care fie n-am inteles-o niciodata, fie n-am avut curaj sa o acceptam si studiem. Impulsivitatea e ca un curaj care nu are nevoie de aprobare, iese si-si face exprimarea chiar daca face ravagii. Este energia unor parti din noi pe care le avem, cu care traim in concubinaj dar pe care le contestam intr-una, fara eficiență.
Stiti ca se spune des „X-ulescu este un om minunat, inteligen, bun, cult … dar impulsiv. Of, impulsivitatea ii strica toata viata, mai ales relatiile (adica intreaga viata).”
Cum vine asta? Un om sa fie cult, iubitor, inteligent si cu multe calitati dar cu impulsuri (exprimate in gelozie, droguri, crize de nervi, condus imprudent, jocuri de noroc etc) care ii demoleaza intr-una viata. Ceea ce construieste partea buna, darama partea rea.
Cum se poate ca acelasi om sa fie matur si rezonabil, dar in egala masura impusiv si autosabotor? De ce curajul unui astfel de om este limitat (sau absent) cand este calm, bun, iubitor si cand iese impusul degajă si varsă curaj de tip tupeu, impestitivitate si lipsa de control? Ce parte din acel om preia controlul si nu tine cont de tot ce-a construit acel om in intreaga sa viata?
Pai ce altceva sa fie decat copilul interior demult depasit, uitat, ignorat (de sine insusi), neglijat, subestimat de catre adult? Cum pot co-exista copilul cu adultul? Fix cum am descris mai sus. Cu ce preț? Al relatiilor, al trăirii vieții ca intr-un castel de carți de joc.