Merg la sală pentru kinetoterapie zilnic, de anul trecut din mai. Am convingerea ca dacă nu luam hotărârea să merg, mă duceam pe apa sâmbetei, pe șleau îmbătrâneam. Oricum îmbătrânesc dar sala e o frână. Vai cât de grea e idea anterioară. Are 100 tone. Sunt mândră că merg la sală, sunt uimită că pot ține ritmul, sunt mulțumită că am motivație. Cred că am de frica îmbătrânirii dar nu vreau să recunosc. La sală vin oameni. Pe asigurarea medicală, adică vin 2 sau 3 săptămâni. Apoi nu mai vin pentru ca atât li se decontează. Așa am devenit expertă în oamenii pe care îi vad, care vin și pleacă. În toate lunile astea nimeni n a venit mult timp, sau nu pe tura mea. Niciun om până în prezent n a avut inițiativa de socializare. Absolut nimeni. Eu ma bag în vorbă destul de des, nu continuu ca nu am de ce să mă ambiționez. Mă mâhnește profund dezinteresul oamenilor de a privi dreapta stânga, mă uimește să constat cât de înrădăcinat e obiceiul de a fi deconectat și de a rămâne așa. Adolescenții însă sunt specialitatea mea. Îi observ fără sa i judec, îi privesc iubitor și admirativ și mă bag in seamă, pe rând cu fiecare. -ai chef sa fii aici? Intreb-(copilul dă din cap că NU, nu are chef să vină la sală)- vii pentru tine sau pentru mama? -(privire urâtă, grea) pentru mama (spus mocnit, îmbufnat, aproape cu ură naivă)-of, (zic eu) ca o înțeleaptă inutilă de situație. N ai vrea sa lucrezi pentru mine, dacă tot nu tragi pentru tine? Apoi mângâi simbolic cu un singur deget copilul, doar cât să am contact și îi dau un pupic mic, pus pe vârful degetului ,într-un loc permis, gen frunte, tâmplă, ureche. Mi a fost greu sa recunosc că am avut așteptarea să mi fac prieteni la sală, dar este zero potențial pentru asta. Oamenii vin și pleacă și niciunul nu dă semne de “viață”. Eu mă dozez să mi placă la sală, să vorbesc dar nu prea mult, sa mă vait decent, să mai fac o glumă, două, unde se poate. Mi ar fi plăcut tare mult să fie ceva mai multă cooperare temporară, impersonală dar cu conectare. Dar nu i. Așadar, observ, reacționez, sper, îmi imaginez și până una alta, îmi derulez dialogul interior despre monotonia exterioară. Și apoi vin și scriu pe aici, pe pereții facebookului să simt că am împărtășit totuși cu cineva
