Mi-e dor sa scriu despre meditatie. E practica in care ma intalnesc pe mine sa ma linistesc, sa ma reglez, sa ma limpezesc, să fiu eu in contact cu mine.Stima mea de sine a crescut odata cu meditatia, asa cum am invatat-o singură din carti. Am bâjbâit si-am tatonat mult timp pana am invatat sa meditez sau pana am reinventat roata meditatiei dar asta m-a obligat la mai multa asumare. Am trecut prin trepte (la vremea aia, aproximativ acum 18 ani) si faze :-am fost bucuroasa sa citesc depre aceasta practică si mi s-a declansat entuziasmul-am fugit sa-mi cheltuiesc entuziasmul sa meditez si am esuat. M-am speriat ceva ca nu mi-a iesit din prima
-am contiunat sa citesc si citind ma minunam cat de tare e meditatia, cat de puternica e considerata a fi, cate studii incepusera sa fie (ma refer la perioada in care am inceput eu). In masura in care citeam imi crestea respectul pentru meditatie dar un fior de teama ca e mai greu decat am banuit, se infiripa, pe acolo prin mine. -am incercat repetitiv sa meditez si din ce incercam din aia esuam si am inceput sa mârâi că „nu e cine stie ce”, sau că „nu-i de mine”, sau „e supracotată”, sau „e clar am o problemă, sunt defectă nu pot medita” si inca multe alte justificari ale ne-meditației.-si chiar daca am trecut prin toate acele faze, ceva a ramas in mine ca o provocare, ca o ingrijorare, ca o intuitie ca meditatia e totusi ceva puternic si ca trebuie sa fii sau sa devii puternic ca sa poti medita si ăsta a fost un parfum care mi-a ramas.-dupa toate cele descrise am inteles ca eram amatoare si ca trebuia sa-mi accept nivelul de amatorism care era in contradictie cu egotismul meu. Conform egoului meu eram desteapta si experimentata dar am realizat ca nu pot raspunde la intrebarea „si totusi de ce nu pot medita?”. Asa ca am acceptat sa re-cochetez cu meditatia si sa las toate tentativele de meditatie sa se intample si sa ….iasă ce-o iesi. -nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca intram in meditatie curioasa si cu un optimism incăpățânat si ieseam de acolo frustrata si plina de spume egotice. Si-am inceput sa ma intreb, mă ce e asta? Eu ma enervez pe mine ca nu stiu sa meditez. Unde naiba gresesc? Ca ma enervez, deci ar trebui sa ….dezvolt blandețe si sa nu ma mai enervez cand gresesc, ci doar sa ma intorc inapoi. Asa a inceput sa creasca in mine ceva bun fata de mine insumi si ceva flexibil. -apoi am revenit la treabă, insistand sa meditez, avand tentative de meditatie care se soldau cu esecul atentiei si cu mintea dusă pe coclaurile neuroimaginației mele. Cand mi-am dat seama cat de subtire era atentia mea si cat de mare presiunea fluxului gandurilor, m-am ingrozit. Incepeam meditatia, duceam atentia la mecanica respiratiei si-n cateva secunde ma trezeam gândind un gând sau eram dusă de un gând hăt departe, de parca nu eram doar cateva secunde de cand incepusem. Incercare, eroare, aducere aminte sa nu ma enervez, intoarcere la respiratie, iar si iar. -in aceasta etapă mi-am zis ca nu ma las si ca nu astept nimic si ca fac asta pur si simplu. Intalnisem ideea prin carti si-am imprumutat-o si eu sa ma prefac ca stiu eu ce fac acolo. Mi-am zis ca voi face asta pana s-o intampla ceva dar nu intamplatul era important ci evitarea abandonului si acceptarea de a nu avea asteptari. Asta era deja o samanta de modestie si de acceptare personala a stadiului in care eram, versus cel in care credea egoul meu ca ar fi meritat sa fiu -am facut iar si iar pana cand am observat ca din cand in cand dura mai mult pana uitam ca sunt in meditatie, pentru ca de fapt asta se intampla….uitam. Intram, incepeam, duceam atentia la respiratie si apoi uitam si mintea pleca. Ofticantă constatare sa uit ceva ce-mi propusesem. Stupoare sa vad, sa constat ca uitam. E incredibil cand descoperi asta. E atat de jenant si de penibil ca te pune in incurcatura. Ce credeam eu despre mine si ce-am descoperit. Mamă, mamă si ăsta e de fapt nivelul entry level de la care pleci?? Adica tot ce facusem eu timp de cateva luni era nimic pentru ca nu ma dumirisem asupra acestor realitati interne. -ei si acceptand acest nivel de opincar al uitarii dupa 5 secunde, un fel de „la fel de bun ca Mircea Badea” care rezista cateva secunde, abia apoi au aparut bucati de meditatie care au durat mai mult. De acolo au aparut meditatii mixte in care ba eram atenta 20 de secunde aprox, ba doar cat clipeam, dar incepusem sa am un fel de experiente anterioare atat bune cat si proaste si cumva Observatorul-Eu a inceput sa fie mai in contact cu sinele si sa am sentimentul ca e interesant tare sa meditez si ca realmente e o provocare si ca vreau si pot sa continui. -eeeeeei, asta a fost un nivel de constiinta de la care nu mai pleaca nimeni, asta poate ramane nivelul minim. -apoi a venit epoca de-a prelungi meditatia si-apoi a venit si meditatia lunga care a parut ca trece intr-o secunda. Wow cum a fost aia in care am fost acolo cu respiratia fara perceptia timpului, fara trancaneala mintii, fara judecati, fara victimizare, fara nimic altceva decat eu cu respiratia mea. După, e o stare atat de buna ca e greu de descris. E bucurie fara motiv, e buna dispozitie, usurare, incredere in sine, stima de sine, optimism, etc -dupa, am invatat si starea meditativa care e altceva decat meditatia si apoi mindfullnessul care incearca sa tina mintea treaza si prezenta cat se poate. Mi-am instalat clopotei de vant si de cate ori se aud clopoteii ma comut pe prezență in prezent. -am „căzut” si am abandonat de mii de ori dar am reluat tot de atatea ori. Da, sunt inca zile si situatii cand nu-mi iese dar accept asta. Ma bucur ca am descoperit singura cum se face, desi tare as fi vrut sa ma invete cineva dar la vremea aia nu cunosteam pe nimeni sa stie asa ca am facut si eu ce-am putut. Da, meditatia e puternica pentru ca inseamna voință, insitență, autocunoastere, modestie, blandete, repetiție, invatare, neuroplasticitate. Mai inseamna si masura la cat esti tu dispus sa faci pentru tine, cat de mult te iubesti si cat de mult iti poti dedica.Îmi placeComenteazăDistribuie