despre echilibru si sport

Ce greu e să tin echilibrul in toate aspectele vietii! Azi am fost la sală, pe bune. De ce zic asta, pentru ca am hotarat de nenumarate ori să merg la sală dar nu m-am dus pentru că am părți trădătoare și leneșe in mine. Ce să fac, așa m-a construit viața în parți diverse cu care mă străduiesc să fac echipă. Azi chiar m-am dus si acu cand scriu, m-am si intors. Sunt hotărâtă să merg si maine si cât am nevoie, adică știți voi, ar trebui să scriu „toată viața”, dar incă nu sunt pregatită să declar că mă duc toată viața desi inca nu stiu de ce. Pur si simplu, pare de anvergură prea mare declaratia „o să merg la sală toată viata” si ma simt prea mică si prea „slăbănoagă” in sensul voinței (in nici un caz al kilogramelor, aș vrea eu!!) să declar ca sportul face parte din harta mea mentală si din setupul meu. Si acum, hai să ma plang: din cauza Cpr, a pandemiei si a propriei naturi umane leneșe, am ajuns sa fac sport din ce in ce mai putin, pana la deloc, exceptie facand stretchingul pe care-l fac prin casă zilnic. In ultimii 4-5 ani, implicata fiind in proiectele Colegiului Psihologilor din Romania am stat des si tarziu pe zoom cu colegii si nu numai ca am adus in viata mea un snop de actiuni toxice cu scop bun (!) dar m-am puturoșit la propriu. Astfel, cand a venit pandemia, s-a intins ca o plapumă călduroasă peste mine si actiunile mele de viață iar eu m-am cuibarit sub aceasta plapumă si-am moțăit in timp ce ar fi trebuit să mențin activitatea fizică. Am compensat fizicul cu „chimic si cu psihic” si m-am făcut că uit, că „merge și așa”, că amân, că viața e grea, că bla, bla. Având pe cine să dau vina (la CPR ma refer) si avand si scuza pandemiei, a fost perfect sa ma las dusă si sa pierd bunatate de obicei de-a face sport. Nu era nici inainte chiar obicei (as vrea eu sa fie!), dar era o activitate cat de cat constantă si eram tare mandra de mine. Azi, prin prezenta postare imi rog acele părți simandicoase si nemiloase să mă lase să reiau bunul obicei să merg la sală. Frate, azi cand am intrat in sală la prima oră (crezand c-o sa fiu singurul mamifer de acolo), cateva zeci de oameni cu trupuri sculptate deja lucrau. Mi-a mai căzut fața mai jos cand i-am vazut pe toti ăștia harnicii si burtica mea s-a autovictimizat pe loc. Am inceput să-mi zic ca să mă calmez (eram invidioasă dar si intimidată) că si eu in cabinet sunt la fel de bună pe cât erau frumoșii care trăgeau de fiare. Norocul meu ca am luat un antrenor căruia i-am zis adevarul (ca sunt disperata sa fac miscare, ca sunt lenesă si in risc sa nu mai vin si ca am nevoie sa ma pacaleasaca) si omul (expert in lepre de context ca mine) m-a luat cu zăhărelul psihologic (!), lăsându-mă luată (ca sa zic asa) si am lucrat o oră. Scriu aici ca sa ma angajez față de mine să mă mai duc. Scrisul public pe mine ma centrează si ma ancoreaza bine in realitate, asa ca, sper si ma rog la tot aparatul divin si cuantic sa nu ma lase si sa ma țină voința, mobilizarea si iubirea de sine si sa continui sa-mi reiau sportul de care are nevoie corpul meu. Incurajati-ma daca aveti experienta proprie care seamana cu a mea!