Jurnal de convalescenta, ziua 5

Ieri a fost a patra zi si cred ca a fost ziua cand mi s-au oprit vibratiile de aoleu din corp si-am devenit mai fermă, mai sigura pe mine. Pur si simplu in primele zile am fost ametita, speriata sa nu ma impiedic sau sa ma loveasca cineva accidental cu usa sau cu vreun obiect, speriata sa misc operatia si gâtul. Am avut nevoie sa fiu asa pentru ca ala e nivelul meu de tatonare a iesirii din zona de prestanță si confort si bâjbâirea in noua condiție de om vulnerabil. Mi-am luat inima in dinti si i-am scris chirurgului, intrebandu-l daca pot sa stau intr-o parte pe perna cu capul si gatul, lucru care credeam că cocoloșește operația si care mi-a produs filme SF in minte. Mi s-a parut penibil sa ii scriu chirurgului asa ceva, dar n-am putut sa ma abtin si i-am scris (amintindu-mi de toti oamenii care mi-au adresat intrebari adecvate sau inadecvate in scris vreodata) iar omul mi-a raspuns extrem de repede si de fresh, spalandu-ma de penibil si mai ales dându-mi voie sa stau cum vreau. Buuun, am avut permisiunea si apoi treci Viki la punerea ei in practica, lucru greu, greu. Stim cat de flu-flu sunt lucrurile in teorie si cat de greu scârțâie ele cand sa le punem in practică, cam asa si eu.Cate puțin, cate puțin m-am intors si pentru ca s-a format in mine o undă fierbinte de frică si de nesiguranță, m-am pus să respir si sa-mi zic (dar si sa ma aud zicand) „sunt aici, sunt ok, pot să infrunt asta, e doar o noutate sa nu ma sperii de ea, asa e vindecarea, la naiba, daca fac ceva gresit, nu n-am ce sa fac gresit, hai, hai, inca puțin, uite mai stau si apoi iar, hei rup, of, m-am saturat, de ce trebuie sa fie viata asa grea? hai, adunarea, hai ca pot, hai celulele mele stiu ca stiti ca sunt aici, acum, cu voi, respiram, expiram, existam, ne jucam. Promit sa ne distram dupa, hai ca mai e putin si recapat controlul, hai, acum, hai ca parca e mai bine. Uffff, ce greu fu, dar iata ca s-a putut, hai inimoară poti bate mai incet, nu e pericol aici, a fost doar efort. Hai sa-mi amintesc ce e bunatatea si unde e ea in mine si unde e magia si puterea de-a ma iubi si ajuta. ”Dupa ce am vazut ca mi-am dat drumul la mobilitate si ca pot, m-am simtit smecheră si-am surâs pe sub mustati la „cât de” smecheră sunt de fapt, adica deloc. Dupa faza aia, ceva s-a schimbat in mine ca am devenit mai putin tremurici, mai putin ametita, mai fermă, mai pontoasă. Azi e a 5-a zi si deja seman mai mult cu mine cea de dinainte de operatie. Deja locul operat este „la locul lui” nu mai „fuge carnea”. Am avut acea perceptie si reprezentare ca mi s-a scos masă de țesut (lucru adevarat) si ca in cavitatea creata tesuturile vecine tindeau sa se prabuseasca in prapastie. Tampita perceptie, dar am scapat de ea. Cel mai mare triumf este ca am tinut tusea in frau, adica am invatat din mers cand n-am putut si-a trebuit sa tusesc sa incordez burta si diafragma si sa tusesc superficial, controlat ca un fel de croncănit usurel care a eliberat tensiunea acumulata si apoi sa fac surf pe senzatiile din gât pana se detensioneaza amorsarea. Dar cel mai si cel mai mult a contat sa fiu cu mine si sa-mi tin mintile de vorba incurajandu-ma si vorbindu-mi la greu. Cam asa arata mici mostre din procesul meu de reorganizare de corp si de viata care e in desfasurare chiar acum.