3 minute din viata mea daruite

Tocmai am refuzat o programare. Ma straduiesc cat pot eu cand refuz pe cineva sa o fac ferm dar empatic si de cate ori pot ma ofer sa recomand un coleg. Daca tot supervizez si formez psihologi, le trimit si oamenii care vor sa vina la mine, asa ca ii redirectionez. Azi, m-a sunat un barbat cam de varsta mea, care se interesa sa-si aduca fiul de 30 si ceva de ani la terapie pentru ca joaca la pacanele si la pariuri.Era ceva atat de induiosator in vocea acestui tata care mi-a facut milă, chiar daca fug de milă ca-i paguboasă. Dar na, sa nu credeti ca mai am putin si levitez si ca sunt aproape android de mult si bine ce ma controlez. Scriind ce scriu acum vreau sa fac din milă compasiune de fapt. Vocea barbatului, era ceva in voce: amaraciune, speranta, cred ca s-a abtinut sa-i nu-i dea lacrimile in timp ce vorbea cu mine. Si mai era ceva acolo, o povară, un pietroi cat toata obida lumii, o sabie a lui Damocles uriasa cu care omul traia deasupra capului.Si din toata guturalitatea cu care vorbea omul, dintr-o data ma intreaba inocent „da credeti ca il ajuta doamnă? s-o putea vindeca? ca pe noi ne-a terminat!” si apoi iar si-a tinut lacrimile prin suierul respiratiei.I-am zis ca daca sunt pregatiti toti sa considere problemă de familie si sa vorbeasca pe față de asta si sa-l sustina 1 an in program, atunci are sanse mari, mari , mari. Ma credeti ca a oftat usurat omul la telefon, semn clar ca astepta o asigurare, orice chichita de care sa se lege sa isi faca speranta. -Va repet, cheia e in sustinerea voastra a tuturor, sa-l tineti. -facem orice e nevoie „doamna doctor” (!!)-cereti-i in calitate de tată sa mearga o sedinta la psihologul pe care vi-l recomand, sau un altul daca asa vreti. Acolo, psihologul ii va vorbi despre fazele dependentei, isi va recunoaste faza in care este acum si va fi lasat sa revina in faza de disperare, sau saptamana viitoare daca stie sa asume ca „desi a fost trimis de tată, si-a insusit ideea de-a face terapie”. Am vorbit 3 min si 07 secunde. Am daruit cuiva 3 minute din viata mea, dar nu-mi pare rau. Sper sa le functioneze intentia. Eu am luat copy paste numarul unei tipe pe care o supervizez si i l-am dat omului. Iar tipei i-am dat un vocal minim „vezi ca te va cauta cineva pentru un program de dependenta de jocuri, fa intervul motivational, fazele dependentei si lasa-l sa decida daca mai vine sau nu”. Primesc telefoane si mesaje zi de zi de zi de zi. Uneori ma incrunt, alteori zambesc, alteori imi vine sa arunc telefonul in curte sau sa dau cu el de pereti, dar de raspuns raspund. Nici un om nu are de unde sa stie cati altii ma suna. Si fiecare om merita un minim respect, deci pot sa dau cate 3 minute din viata celor care vin la mine si pleaca refuzati. Fac un bine si psihologilor pe care ii stropesc cu stropitoarea sa li se deschida floarea iar eu imi sustin rolul pe care mi l-am ales si cu care voi dansa toata viata. Sa stiti ca m-a ajutat sa-mi inlantuiesc ideile aici, gata simt compasiune pentru omul de la telefon, pot sa „let it be”, adica sa-l las sa fie fara sa vreau sa-l salvez sau fara sa ma simt vinovata ca l-am trimis la altcineva sau fara sa ma depresez ca lumea e plina de oameni care mai de care in forme variate de suferinta. Lumea e planeta plina de oameni. Lumea e un construct psihic personal. Deci eu hotarasc ce e lumea. Lumea e totalitatea oamenilor si locurilor si totul e legat de totul. In aceasta totalitate sunt lucruri si bune si mai putin bune si totul se transforma asa cum eu mi-am transformat mila in compasiune, deci se misca lucrurile. Cred ca e chiar uimitoare lumea.