despre un film

Am nimerit din intamplare in mansardă la Netflix si-am dat de un film interesant, „Scenariu pentru fericire”, pe care-l recomand celor care vor sa vada ca specatori chinuiala numita viata a celor cu tulburari psihice si cu putina trauma transgenerationala. Daca va uitati o sa vedeti cum arata un barbat bipolar si o femeie cu tulburare mixta de personalitate si mai ales cum arata romantismul chinuit al celor ca ei.
Magistral mi se pare unghiul din care regizorul ne lasa sa-l vedem pe tată si pe fiu, in varianta „like father, like son”. Tatal batran dar cu un mic delir foarte bine camuflat in intersul pentru sport, pariuri si fanatism de stadion. Idei fixe, obsesive si mistice foarte bine jucate de iubitul nostru De Niro, bine pazit de biata sotie care-l echilibreaza intr-una. Avem motive sa credem ca un astfel de tată coleric, dereglat, impulsiv, probabil scapat la mustață toata viata de-a fi diagnosticat, creste doi fii, dintre care unul e bipolar. Aveti sansa sa vedeti cat de fragila este cursivitatea si coerenta omului cu bipolaritate si cat de mult se repara azi pentru ca maine sa aiba o alta recadere. Ceea ce este frumos, este ca ne arata cum comunitatea, adica familia, vecinii, fostii colegi au grija stangaci de eroul nostru biploar, lucru care conteaza mult. Pana la urma, un bipolar n-are alte granite si repere decat oamenii din cercul lor de siguranta si asta se vede foarte fain in film.
Faptul ca un fost coleg il cheama la o cina si o cheama si pe cumnata lui, aflata in doliu si-n depresie reactiva e o expresie a solutiilor sociale de-a alatura pe cei la fel din cartier, ca sa zic asa.
N-o sa va povestesc aici filmul, dar mi s-au umplut ochii de lacrimi uitandu-ma cat de putin au avut nevoie sa se normalizeze cei doi. Niste certuri, niste negocieri, putin sport, dans, dar mai ales s-au tinut unul pe altul sa-si gaseasca fiecare strategia lui de-a controla fiara, care cand iesea, lovea si darama tot. Exact ca in viata, fiecare in parte era tulburat, impreuna au devenit puternici. Romantism clinic dar romantism, mai real decat marile filme cu mari iubiri de tip diamant.
Prin cabinetul meu, au trecut meteoric si barbati ca el si femei ca ea, au poposit cateva sedinte povestindu-mi sau incercand sa povesteasca cum arata viata lor, relatiile lor, up-and-down-ul lor. Din pacate, sunt foarte multi oameni mai mult sau mai putin in conditia psihica a celor din film, dar cu mai putin noroc decat al celor din film. In film ati vazut cat de firesc ii trata in spital, cat de rutinat ii vizita politistul de supraveghere, cat de mult il impingea mama-sa sa mearga la terapie si cat de firesc il tratau toti chiar daca il tachinau si-l ciupeau. Fara acest cerc de siguranta, omul cu traume si cu tulburari psihice e mult, mult mai singur in povestea lui si mult mai dezorientat si fara un gps de viata.
Babacii ca DeNiro sper ca sunt pe cale de disparitie. Marturisesc ca ma scot din sarite ideile de genul „echipa mea pierde, pentru ca tu nu ai fost pe stadion”, pentru ca reflecta lipsa crasa de logica si stabilirea de conexiuni intre evenimente care de fapt n-au nici o legatura. E ca si cum as spune eu, ca daca ies in curte si intind rufe pe franghie si pe cer zboara un avion, pot pretinde ca avionul trece pe acolo pentru ca intind eu rufe. Oamenii fac asta ca sa-si dea greutate lor insisi, ca sa para ca sunt speciali, ca sa nu recunoasca ca au pierdut sau ca n-au avut dreptate, adica se mint si se si cred in acelasi timp. In fine, mintea omului permite multe improvizatii ca sa mentina un dezechilibru in echilibru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.