despre increderea in sine

de unde si cand incepe increderea in sine:
Plansul nou nascutului este esential.
Copilul simte o nevoie, plange, mama vine si i-o indeplineste.
Plansul este vocea copilului prin care se exprima, se descarca, cheama ajutor, primeste ajutor.
Astfel, increderea in sine incepe cu functionalitatea plansului. Plansul devine =eu sunt, eu pot să….
Cu cat plansul copilului e mai bine inteles de mamă, cu atat copilul are mai mare satisfactie chiar daca la inceput nu realizeaza. Copilul simte foame sau crampe, plange, mama vine si îl alină si ii satisface nevoia. Dar, Dar, o mamă cu un copil care plange mult devine anxioasa tare si vrea sa previna sau sa inhibe plansul copilului pentru ca ea reactioneaza ciudat la orăcăit. (reactia mamei la plans e o alta poveste, a copilariei mamei, poveste care influenteaza povestea copilului).
Cu cat copilul creste,daca mama face alergie (chiar idiosincrasie) plansul devine reprimat. Mamele anxioase incep sa roage copilul sa nu mai planga, chiar sa scrasneasca la el sau sa tipe. Evident ca copilul nu-i vreun fraier sa se lase usor, nu, el tipa mai rau, urla sau scâncește suspinat, mârâit prelungit …. fiind „care pe care cu mama”.
Dacă mama reuseste (de obicei reuseste) sa „ii scoata copilului plansul din cap” adica sa scada plansul prin inabusire, pedepsire, neglijare (asta se peterec de obicei pe la 1 an si ceva) atunci „eu sunt” al copilului se tuflește, scade, se deprimă si copilul renunță la plâns, plânsul lui care este toata puterea lui la acel moment. Acest copil care renunta la plans si nu-si mai plange nevoile si mai ales disconforturile, fricile si dorintele este un copil care va fi ezitant, temator, gingas in suflet (cu posibilitatea de-a fi dur la suprafata), nesigur (cu posibilitatea de-a fi tupeist la suprafata) samd
Totusi, undeva plansul neplans al copilul se duce. Unde se poate duce in interior ceva reprimat sau renuntat decat „intr-o parte psihica care exista dar nu se vede”? Asadar, copilul isi formeaza in interior un rezervor unde canalizeaza plânsul neplâns care cu timpul devine tensiune interioara, voce stridenta si pasională, energie care te ineacă cand vorbesti (atunci cand te certi cu cineva apropiat).
Ce-i de facut? Sa ne hotaram daca „chestiile astea conteaza sau nu”. Apoi (daca conteaza), sa cautam plansul neplans in noi, sa-l localizam si sa lasam intuitia sa ne spuna ce am putea face pentru copilul care am fost. Sa ne amintim de cate ori ne-am tinut plansul ca adulti, sau de cate ori l-am lasat sa iasa. Sa ne dorim sa gasim momente bune de plans (!!) si sa tragem cate o răpăială de plans fara motiv sau cu motiv.Da, avem si noi meteorologie afectivă, ce nu stiati? Ganditi-va la clima ca la dispozitia voastra si o sa gasiti o similitudine grozava.
Plansul cu lacrimi este miraculos, pentru ca lacrimile sunt apa vie de care ati citit in povesti. Pe bune ca e apă vie, pentru ca noi suntem vii (sau asa credem) si apa din noi e vie.
Unii mai au noroc sa aibă mamă (nu ca mine care nu mai am demult) si puteti sa va dati pe langa ea, eventual si pe langa bunica sa aflati chestii despre cum ati fost crescuti, consolati, incurajati, criticati, iubiti. Apoi puneti cap la cap chestii si faceti conexiuni si vedeti ce simtiti in legatura cu ele. Nu cautati vinovati ci cautati sa intelegeti si sa puteti duce adevarurile voastre din trecut care oricum sunt in voi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.