In momentele mele de mică meditatie ma uit in jur si realizez din ce in ce mai mult cat de greu e de prins in cuvinte ceva simplu. Ca ar trebui sa folosesc multe cuvinte ca sa exprim ceva simplu.
Azi m-am gandit la conjugarea a doua propozitii si simple si complexe in acelasi timp: „totul e relativ” si „totul curge”.
Totul e relativ, e scris pe toate gardurile. E replica spusa mai degraba la misto cand oamenii se infrunta sau se straduiesc sa dialogheze si nu le iese. Cum poti explica cuiva neinteresat ca totul e relativ si ca subiectivitatea noastra e legata de context si de relatiile cu contextul? Cum poti aduce la cunostinta cuiva ca existenta noastra e formata din mostre de perceptie unice, chiar daca momentele par repetabile si la fel? De fapt nici un moment nu e la fel cu altul dar preferam sa credem ca „eu sunt acelasi mereu” chiar daca „eu” e un concept procesual cu un miez care ramane constant?
Ce ne facem cu toate paradoxurile in care suntem prinsi? Care paradoxuri? Pai vorbim de dualitatea pe care incercam s-o conciliem, gen „oare conteaza orice”? Si da…si nu.
Exemplu: conteaza ce crede lumea despre mine? Si conteaza si nu conteaza. Nu conteaza ce zice lumea, pentru ca e confuz exact cine e „lumea” (de obicei familie, colegi, amici) si nu-mi voi trai viata dupa cum vrea lumea? De ce? Pentru ca cei 7-8 oameni care formeaza lumea au pareri diferite si as fi o smucita incercand sa fiu cum vrea x sau cum vrea y. Deci mai degraba eu care ma cunosc si traiesc in mine, care ma locuiesc cu gratie si fiind singura ca am acces la trairi „imi voi trai viata dupa cum cred/simt/consider”. Bun.Deci pe jumatate nu conteaza ce zice lumea si traiesc dupa cum imi vine mie bine. (imi cer scuze pentru expresiile brute si atacabile, dar nu pot transmite mare lucru daca nu le utilizez).
Ok, dar eu „traind dupa cum vreau eu si nu lumea” voi avea evoie sa fiu in lume, adica sa am relatii si am nevoie (fie ca-mi place s-o recunosc sau nu) sa fiu acceptata, deci ….ma intereseaza si ce zice lumea despre mine. Au, pai ce-am facut Bobiță ma intereseaza sau nu ce zice lumea despre mine?
De fapt, fie ca-mi place fie ca nu, trebuie sa accept ca ….„si conteaza si nu conteaza ce crede lumea despre mine”. Mamă si ce greu e sa pup cele doua idei. E greu sa le accept daramite sa le mai si combin sa coexiste.
Ale naibii paradoxuri ma stranesc din ce in ce mai mult si tind sa-mi devina jucariile mele preferate. De fapt, noroc cu ele pentru ca altfel viata ar fi plictisitoare si grea in varianta in care as lua lucrurile fixe ( lucrurile fixe sunt alea in care afirmam „eu sunt un om bun” si sunt sigura ca asta e un dat si ceva care ma caracterizeaza peste tot), precum si faptul ca siguranta si stabilitatea se refera la lume si nu la lumea interna. Oamenii care au nevoie de stabilitate externa se chinuie mult, dar fiecare cu coordonatele lui.
Pe voi va cheama paradoxurile sa va jucati?