Azi am vorbit cu un client cu atacuri de panica si agorafobie. Am prelucrat cum sa-si gestioneze starea cand il apuca frica. Pentru ca frica se produce si n-o poti stapani, cand se porneste si-o simti, o constați, nu te bucuri evident de ea dar nici sa te sperii doar pentru ca frica exista, mai ales in corp (esti contractat, bate inima tare, ceafa se strage, stomacul se agita si-n cap sistemul de evaluare a riscului pare dereglat.
Chiar daca frica te stapaneste, iar tu o constati si-o accepti (face mult acceptarea) dintr-un anumit punct din tine unde simti ca ar fi sediul conștiinței, produci voință si din voință faci curaj. Curajul poate debuta simultan cu frica si e nevoie chiar sa intreaca frica. E ca si cum frica cuprinde tot corpul, mai putin inima de unde ai intentia curajului sustinut de vointa. Orice gand si idee nascuta din vointa e mai puternica ca celelalte „voci” ale frici, care-s mai lașe, mai corul bocitoarelor, mai mincinoase de fapt, cu mai putina credibilitate.
Esti tot frică, din inima pornesti curajul si-ti spui „mă straduiesc, ma straduiesc”, notezi ca-ti transpira palmele, ca frica e lichefiată in corp dar respiri si respiri cat se paote de constient.
Cat ar fi frica de mare, curajul trebuie sa o intreaca, pentru ca vorbim aici de frica fara pericol. Cam asta e „lupta” mentala cand simti ca ti-e frica. Lasi ideile fricii sa-si faca jobul si tu fabrici curaj. Daca nu esti in pericol, intotdeauna va functiona acest tip de gandire despre simțire. Respiratia e cheia simtirii iar intentia curajului a gandirii.
Daca e pericol, lasati-va frica sa va dea adrenalina si fugiti de pericol si puneti-va la adapost.