un caz de psihoterapie

Va prezint rafinamentul lucrului cu un sportiv cu care lucrez. Va asigur ca voi prezenta de-asa maniera incat sa nu pun in lumină decat aspectele psihologice prelucrate, nimic altceva.
Au venit doi parinti sa discute cu mine despre fiul lor (aflat in suferinta psihologica mare) si avand perturbate multe sectoare ale vietii. Asa am aflat ca ei doi erau ambasadori pentru fiul lor, un tanar care a avut o viata normala pana s-a accidentat. Facea sport din copilarie si de la o cazatura, una din glezne a fost vatamata si-a trebuit pusa in gips. Pana aici totul a fost normal, cand a dat gipsul jos medicul a constatat ca un ligament e rupt si….le-a zis ca peste un an trebuie operat, dupa operatie refacere si pana atunci….tanarul sa nu mai faca sport de-loc. Tanarul a facut un șoc masiv si ceva a cedat in psihic. c-a facut o criza majora cu psihiatru si psihiatrie.

Din start, am inteles ca tanarul avea niste nemultumiri mici in viata dar a ales sa fie pozitiv prin a-si ignora ce nu-i convenea la viata si a mizat totul pe sport (acest tip de selectivitate nu-i premeditata si nici constienta). Sportul a fost lumea fagaduintei care ii dadea tot ce-i trebuia: joaca, miscare, disciplina, prieteni, distractie, uitare de toate celelalte.
Acu, daca vreti parerea mea, nu-i treaba buna cand hranesti si venerezi o latura in timp ce ignori pe celalalte. Desi, oamenii fac asta des.

Au venit intai parintii, apoi au venit toti trei sa vorbim de inceaperea un program de sedinte, pentru ca asa li s-a recomandat de catre medic.
Apoi a venit tanarul singur „sa vedem daca putem dansa impreuna” adica sa ne tatonam in vederea deschiderii unui proces terapautic.Am vorbit una-alta, multe, …de toate. Am dat o tură prin copilarie, prin intreaga lui viata despre ce-i place, ce nu, ce-l impresioneaza placut si ce neplacut, amintiri bune si nasoale, eu mi-am aratat si eu muschii si l-am reflectat inapoi sa audă ce mi-a zis dar cu cuvintele mele, i-am mai avansat niste explicatii despre legatura corp-minte si-am batut palma ca a intrat oficial in terapie.
La sedinta urmatoare, a venit ne-am conectat (am avut eu grija sa facem asta) ne-am calibrat reciproc in conexiune si-l intreb intrebarea necesara: „suntem aici asa cum am convenit, as vrea sa-mi spui de ce vii tu aici, adica care-i scopul psihoterapiei, ce vizam noi doi sa atingem”. A tresarit si si-a dat seama ca nici nu se gandise la asta, dar s-a gandit indelung si-a formulat obiectivul „vreau sa trec peste durerea si socul cand mi-a zis doctorul ca trebuie sa ma las de sport”.
Un om isi pune „toate rotitele in miscare” cand se gandeste pe el si cand isi priveste global situatia si cauta sa si-o puna abordeze cu totul si cand reuseste, e foarte deschis la minte si foarte deschis sa primeasca feed back. -am vorbit despre ce inseamna „sa treci peste”, ce inseamna „sa treci prin” precum si sa treci „pe langa”. Am hotarat ca el trebuie sa treaca prin asta, nu peste. Peste va trece dupa ce va fi trecut prin procesul sau. Sa treaca prin inseamna sa accepti radical realitatea, sa-ti asumi tot ce-ai trait si sa le integrezi in povetea ta fara sa denaturezi povestea. Mai inseamna sa declansezi toata compasiunea de care ai nevoie si daca n-o ai, sa o inveti (despre ce-i vorba) dar sa inveti si s-o manifesti, adica sa se reagaseasca in gandurile si actiunile tale. -am pus apoi sub lupă „durerea si socul” din fraza lui cu obiectivul si-am discutat indelung despre asta. Ce anume inseamna durere si soc si ce face el cu rezultatul socului. Pentru el a fost ca o bomba verdictul medicului care i-a interzis sportul mult timp si ok, cand o bomba bubuie si arde, rupe, strica si face haos si mizerie cineva trebuie sa vina sa curete locul si sa acorde prim ajutor ranitilor bubuiti de bomba. Ok, l-a bubuit medicul cu verdictul si bomba psihologica a facut sa sara schije psihice, sa fie o flamă mare care a produs arsuri psihice, s-au daramat si rupt idei, amintiri, s-a perturbat energia corpului. Si…ok ce-a facut cu tot acest teatru de razboi, ce-a facut cu gunoiul, cu zgura, cu schijele? Tanarul se uita la mine si inghitea dumicați psihologici de iască. Clipea nedumerit de la ce gandea, dar gandea. -n-am facut nimic cu dezastrul , inca sunt acolo ruinele si eu ma plimb printre ele. Sunt furios si innegurat, nu pot accepta ce mi s-a intamplat, sportul era viata mea.-te-am auzit ce-ai spus si te cred ca fix asa e cum spui tu. Doar ca, chiar daca nu accepti, de fapt accepti sub acoperirea neacceptarii. Cand te straduiesti sa uiti ceva de neuitat faci ravagii in minte si mai ales in creier. Pe de alta parte, viata nu inseamna sport doar pentru ca asa ti s-a parut tie, sau pentru ca asa ai vrut tu. Sau, ma rog a fost o vreme cand asa ai crezut si-ai putut sa-sti permiti asta. Dar viata nu inseamna numai sport, ci si sport. Si poate glezna ta a venit la timp sate oblige sa vezi si altceva in afara de sport. Tanarul se uita sec la mine usor vexat de felul in care i-am zis-o verde in fata dar si perplex oarecum amutit de simplitatea cu care am rostit cuvintele eu pe șleau.-cred cu tarie ca azi ar fi ok sa pleci de aici cu un imens cos de gunoi in care sa pui mizeria de la bombă. Intelegi ce-ar presupune asta? -da, as putea sa „mă fac” ca muncesc. De fapt chiar voi munci dar in imaginatie. Chiar iese fum inca in imaginatia mea.

La sedinta urmatoare am adus in vedere frustrarea lui domestica, cea in care se plictiseste, isi aminteste ca nu mai poate juca, ca amicii lui pot, ca „el nu are o viata” (gandita in termenii catastrofarii adolescentine), ca-l exaspereaza glezna etcAm discutat despre cum se schimba starea mintii „aci esti bine si-ntr-un min esti praf” si i-am zis ca, problema nu e ca mintea „reactualizeaza problema” (adica o reia iar si iar) ci ca el nu are o reactie de linistire la asta. Si ca e cazul sa ne facem un angajament față de noi insine, față de glezna. Angajament:„accept c-am cazut desi as fi preferat sa n-o fi patit. Sunt in proces de reabilitare si stiu ca dureaza. Accept sa fac față si sa invat tot ce am nevoie sa ma fac bine. Renunt din vointa mea la a face sport o perioada. Accept ca am nervi pentru ca nu fac sport si sunt de acord sa invat sa imi calmez nervii. Sunt hotarat sa ma ajut chiar daca nu aveam chef de asta. ”
I-am propus o practica speciala: cautam un moment bun al zilei, asezam corpul in pozitie relaxata si-i zicem corpului ca ne ocupam putin de el. Inchidem ochii, constientizam corpul si punem o mana pe glezna, o mana pe inima si vorbim: eu, am venit aici sa ajut. Sunt tot timpul aici dar uit asta, Draga glezna, Viki zice ca tu auzi cand iti vorbesc si-i funny daca ai urechi si altele asa ca vreau sa stii ca te iubesc si invat sa nu mai umplu de ură pentru ca nu ma pot juca. Apoi, simt izvorul de iubire care e-n inima, simt iubirea sub palmă si fac mâna cursor (ca la laptop) si o duc pe ipadul corpului pana la gleznă sa-i dau share la iubire. Fac conexiunea inima-glezna si ii desenez drumul, creand un circuit. Apoi respir, zambesc pe jumatate, clipesc si deschid ochii. In lumea reala au trecut 3 minute, in lumea din mine a trecut fix cat a trebuit, aproape ca a trecut o ora.

Apoi am intrat in etapa: „Ai iubit si iubesti sportul. lucru ok sa iubesti sportul. Nu-i ok sa nu iubesti nimic altceva decat sportul. Cum s-a ajuns sa „te intorci cu fundul” la toate celelalte si sa lasi sportul sa te monopolizeze? ” Ei, abia aici incepe greul in terapie. Pentru ca e nevoie de constientizari si de „dat cezarului ce-i al cezarului” si sa priveasca in față lucruri pe care le-a ignorat „eficient” atata timp. Urmeaza alte angajamente, lucru foarte important si fierbinte in egoland.

Am cel mai misto job din lume. Am in mine mii de povesti din astea. Normal ca iubesc oamenii si iubesc viata.