din culisele unui #atac_de_panică, avand sursa intr-un „complex de frica”


Sunt oameni care vin la terapie sceptici si pe parcurs prind apetit sa se inteleaga. Lucrez cu un tanar care facea atacuri de panica si care inca se confrunta cu stari ciudate, neplacute si greu de descris. Suntem cam la al 3-lea bilant, dupa 2 luni jum de sedinte. Dorind sa-mi explice senzatiile interne asa mixte cum sunt, cu ameteli, cu miscari oscilatorii in niste zone, cu lipsa de energie si cu toate gandurile despre senzatiile descrise, am incercat amandoi sa punem si cronologic aceste manifestari neplacute numite simptome. Din istoricul anxietatii (luata grosier ca intitulare), unele simptome s-au mentinut, altele au aparut si s-au rezolvat, cam ca intr-o fanfară in care ba apare o vuvuzelă, ba dispare, ba apar lasere de lumini, ba se sting (asta prezentat ca un spectacol aproximativ) formand o dinamica greu de suportat. Cu privire la unul din simptome, o undă care-l traverseaza intr-o zonă, a facut precizarea ca aceasta trăire e mai veche decat atacurile de panica care l-au dus la spital la upu si apoi la cabinet, care au debutat acum cateva luni. Si-a amintit clar ca „unda electrică oscilatorie” o are demult de cand era in liceu.
Ia sa vedeti acum in ceea ce voi descrie, cum „se leagă” lucrurile intre ele de-o pun de-un „complex de frică”. Clientul meu era la liceu cand s-a intamplat o nenorocire si anume un prieten bun de-al lui a fost injunghiat si omorat de-o rudă beată. La vremea respectivă tanarul s-a speriat tare de tot si nici n-a stiut sa sufere sau sa discute macar cu cineva. L-a si visat pe prietenul lui si el, din cate auzise pe la pomeni l-a speriat ca „il cheama si pe el”. A fost terifiat de frica, terorizat dar s-a mai relaxat cand a vazut ca moartea a uitat de el. Intr-o zi dupa acesta tragedie, ceva i-a adus aminte de prietenul lui desi el cauta (!!) sa uite, lucru care stim ca nu e posibil, uitarea fiind prerogativul creierului. Nimeni nu poate uita ceva ca vrea, cel mult putem „uita” adica sa evitam sa ne gandim la ceva si sa impingem din sfera conștienței gandul respectiv, lucru foarte nasol caci declanseaza o mecanică mintala foarte nasoala. Facand acel atac de panica pe care l-a trait in pat terorizat de ideea ca moare, ceva mai tarziu i-a spus tatalui ce-a patit si tatal…ce credeti ca i-a zis (cu un aer de cunoscator as zice eu) „e de la diavol bă, te încearcă să te ia” cu sensul nu sa-l omoare ci sa-l ademeneasca inspre nebunie. Pe fond, demult, aparent fara nici o legatura cu aceste treburi, dar contand, de la niste filme de groaza vazute fara sa vrea a ramas cu ideea ca „din senin ti se intampla ceva rau” si stiti ca filmele asa incep cu o situatia normala si dintr-o data bang moare unul. Acel „din senin ti se poate intampla ceva rau” a fost fondul pe care creierul lui infometat de sens, l-a conferit prietenului injunghiat. Erau 2 oameni normali si din senin unul a innebunit si scurt l-a omorat pe prietenul lui, de unde conexiunea ca nebunia e anticamera mortii. Asa s-a nascut o idee concluziva din coroborarea elementelor, care a avut lipici cu ideea interpretativa de la tatal lui care i-a zis ca atacul de panica se explica prin faptul ca diavolul ii intinde o oportunitate de-a innebuni. Cumva asta a fost un tine-te tare baiete ca daca nu, la dracu cu tine la propriu. Si pune-te baiete pe controlat frica, frica de moarte, frica de nebunie, frica ca o iei razna.
Realitatea mustește de triggeri pentru orice si un om speriat de propria-i frica e ca un elefant intr-un magazin de portelanuri. Orice trigger care ii accesa memoria cu amintiri despre prietenul lui producea in el o manevra de evitare a amintirii cu el, pentru ca amintirea lui, chema restul amintirilor despre moartea lui, iar moartea lui ducea la ideea „din senin se poate intampla, mi se poate intampla si mie” si siguranta lui interna se ducea naibii. Practic acest tanar nu era in realitate in nici un pericol, dar pericolul era in realitatea lui interna de care ii era frica si despre care avea senzatia si banuiala ca ii va prelua controlul. La nivel de „modul de lucru implicit ” al creierului, cred ca deja se automatizase acest tip de conexiuni succesive : trigger, inabusire, frica, frica de frica si efortul disperat de-a-si opri mintea, de-a da un reset, de-a sterge totul cu buretele, de-a vrea sa se termine totul. Va dati seama ca pe acest scurt circuit in care se activa complexul de frica, „norocul” salvator venea de la simptomele de bubuiala a inimii, transpiratii, respiratie sufocanta care-s naibii mai lumesti, mai pertinente si care-l salvau din dispozitivul mintal care parerea sa preia controlul spre nebunie.
I-am propus cea mai simpla chestie si anume sa se conecteze cu corpul prin simtire si respiratie si sa fie in momentul prezent din cabinet, sa caute senzatia de siguranta a momentului si s-o savureze. Mintea lui era in trecut si concomitent in viitor, dar insistand sa fie doar in prezent, accentuand ca momentul prezent e cel mai real moment din viata (asa e, nimic nu e mai real decat momentul prezent) sa stea si sa savureze siguranta si securitatea lui care poate parea temporara si fara promisiuni, adica fara sa ii garanteze viitorul, dar pentru moment e buna. Lasam gandurile si amintirile si ne constientizam acum corpul si locul unde e si constatam pacea din camera, cumintenia obiectelor din jur, prezenta mea linistitoare si din corpul lui care respira. N-o gandim, doar o cautam cu gandirea si cand o gasim (pentru ca e acolo mereu) lasam gandirea in cap sa se odihneasca, cum lasam corpul in pat. Si stam doar sa fim si sa savuram pacea de-a fi, fara pretentii, fara comentarii, fara wowuri, fara cuvinte, doar stam si ne odihnim in momentul prezent. Apoi invatam sa facem asta de cate ori ne amintim si putem.
Pana nu asiguram sesizarea securitatii, pana nu intelegem ca pericolul nu e nicaieri, nu putem trece sa invatam tehnici, desi ele sunt extraordinar de utile. Conectarea cu corpul si constientizarea limpezirii momentului prezent este capital pentru a ne confirma ca existam, traim si suflăm in propria viata. Dupa ce intelegem incalcirile pe care mintea le-a facut obligata de frica, apoi avem nevoie sa invatam sa vedem/traim momentul prezent oricat de greu ne vine sa credem ca am avea nevoie de un ghid care sa ne centreze. Pentru ca mintea….mintea e ceva foarte complicat ca un ozn condus de un om fara permis de condus ozn-ul si daca la un moment dat nu invatam din experiente, atunci trebuie sa facem scoala de soferi de ozn si asta e psihoterapia in acest tip de problematică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.