jurnal de psiholog

      Niciun comentariu la jurnal de psiholog

Azi am avut o zi normala si obisnuita, mai putin dintr-un singur aspect. Mi s-a intamplat ceva neobisnuit si de aceea vreau sa va impartasesc cu voi, pentru ca dinspre facebook a venit azi, inspre facebook se intoarce prin postarea asta. Eram in prima parte a zilei si raspundeam la mailuri si la mesaje, mai aveam ceva timp pana la sedintă si suna telefonul. Raspund oarecum distrasa unui numar si aud o voce tanara respirand greu care ma intreaba daca eu sunt doamna Viki, confirm si fata din telefon imi spune respirand foarte foarte greu si dificil ca e disperata si ca nu stia ce sa faca, ca-i e greu si ca si-a facut curaj sa ma sune pe mine. Desi cand am raspuns la telefon eram preocupata de treburile mele, am putut sa ascult cu atentie si in masura in care auzeam ce spune fata, am inteles din mers ca e ceva serios si chiar grav. Am constientizat cum am parcurs in mintea mea rapid pasii de la un raspuns banal la ceva serios, de la ceva serios la ceva ce-am simtit ca e urgență. Si m-am centrat in pozitia de psiholog confruntat din senin c-o urgență si mi-am dat seama ca e nevoie sa ascult cu toate simțurile in alertă, dar lucid.
Am simtit efectiv ca virez dintr-o stare in alta si m-am bucurat de precizia cu care m-am comutat de colo colo. Am intrat intr-un dialog cu fata care-si cerea scuze ca m-a deranjat si a inceput sa-mi spuna ca un copil pe nerasuflate ca e singura si ca mama ei s-a sinucis recent si ca e de undeva de departe de orasul in care stie ca sunt eu. Ca mi-a gasit telefonul pe blogul meu si ca s-a gandit ea ca poate face incercarea sa faca o discutie cu mine. N-am vorbit decat vreo 10 minute cu ea, dar am realizat ca e vorba de o fata extrem de sensibilă, foarte inteligentă, singură, disperată si aflata in pragul suicidului.
Pentru ca-si cerea scuze intr-una, i-am zis ca da, la inceput m-a deranjat in sensul in care lucram la ceva, dar ca atunci cand am vazut ca e ceva „pe viață si pe moarte” nu mai e niciun deranj si ca e omeneste sa ajut un om care-mi cere ajutorul. A fost extrem de usurata desi plangea si foarte „simțită” in sensul de-a nu ma incarca mai mult decat am fost eu disponibila. Va dati seama, tinerețe, disperare, frică de moarte, cerere de ajutor si…poiltețe. Politețe, pentru Dumnezeu!
Un firicel de fată care-a terminat liceul dorindu-si sa moara si totusi sperand sa se salveze in vreun fel si totusi politicoasa si jenata ca cerea ajutor !…..(!….!!) I-am spus la telefon ca realizez despre ce este vorba si i-am zis ca „asa a fost sa fie sa ma caute si sa ma gaseasca” chiar pe mine si c-o sa termin discutia cu ea pe seara, dupa ora cand termin eu. I-am cerut asigurarea ca va raspunde la telefon si ca discutia e importanta pentru ea.
Am avut timp sa ma reculeg singura pentru sedintele care urmau si-am stat putin pe ganduri analizand ce simt si ce impact a avut discutia neasteptata pentru mine. M-am intrebat cum o fi la alti psihologi daca li se intampla asta, mai ales celor care-s prezenti in facebook si mi-am dat seama ca e nevoie de mare tarie de caracter si de putere interna sa fac fata la astfel de lucruri ca sa le iau si in serios dar nu intr-atat incat sa ma zguduie. Inca odata sustin cat de importanta e prelucrarea personala si cultivarea mintii si-a inimii pentru astfel de lucruri.
Dupa program am sunat-o si-am facut o sedinta buna zic eu. I-am aflat povestea vietii care e extrem de dură pentru orice ati auzit vreodata. Tatal vitreg a violat-o beat cand avea ea 10 ani, mama l-a injunghiat si-apoi a stat intr-un spital mult timp. Mama ei a fost violata „la randu-i”, a avut tulburari mintale serioase si-a sfarsit prin a se sinucide. Culmea, aceasta fetita stie de traume transgenerationale, mi-a mentionat ca si bunica ei fusese violata si omorata. Si-acum simte ca e randul ei sa faca ceva sau…altceva. Sincer am ramas surprinsa de delicatetea ei sufleteasca, de faptul ca citeste mult, lucru care sigur se intampla dupa calitatea discursului ei.
Aceasta fată tanara chiar cred ca a intentionat pana azi sa-si caute iesirea din viata si cumva m-a sunat sperand sa nu-i raspund sau s-o cert si s-o acuz ca minte si ca blufeaza. I-am spus ca daca m-a bagat in povestea ei e pentru ca am acceptat sa intru putin si ca n-o sa raman decat daca se va misca. I-am spus ca a trai inseamna a te exprima in lume, iar a te exprima inseamna sa respiri, sa clipesti, sa mergi, sa faci, sa dregi. Si ca, daca va hotari sa se exprime si sa se miste, sa aiba curajul de-a pleca din casa in care sta singura, o sa mai vorbesc cu ea, daca nu va vrea, o sa fiu doar un trecator prin viata ei.
Nu i-am impus dar i-am vorbit si despre mine si i-am zis ca nu-i pot promite nimic concret pana ea nu va avea niste nevoi si idei concrete. Ca o perioada voi mai vorbi probono cu ea dar ca ea va trebui sa ma inspire sa fac asta. Mi-am negociat si eu prezenta ca doar n-oi accepta incertitudini crase in relatie cu ea, nu mai mult decat incertitudinea de serviciu care oricum este in viitorul oricaruia din noi. Si-asa suportam prea multa incertitudine fiecare in raport cu sanatatea, cu fericirea, cu Dumnezeu si cu propria moarte.
Am si gasit puterea sa radem amandoua si i-am zis ca e o mare zapacita sa faca un pod tocmai din satul ei pana la mine, dar ca, viata asa e facuta din previzibil si din imprevizibil si ca asta e.
Mi-am cerut asigurarea ca n-o s-o faca si mi-a dat-o si i-am zis ca nu voi deveni salvatoarea ei ci o colaboratoare pentru viata. Am intrebat-o daca vrea sa ii daruiesc o postare si-a zis ca da si ca crede ca lumea o va judeca, dar i-am zis ca voi incerca sa scriu cat pot eu de clar ca nu dorim asta nici eu, nici ea si cred ca nici voi. Asa ca, stiind ca fata va citi din umbra ceea ce scrieti, cei care simtiti sa-i scrieti ceva potrivit, faceti-o. Mai ales daca ati putea sa-i explicati cum sa-si fabrice curajul de-a iesi din locul mic unde stă, pentru ca e intr-o comuna uitat de civilizatie traind din jumatate de pensie de urmas de la tata si jumatate de la mama, doua sume mici cat sa-si plateasca chiria (nu mai au casa demult, li s-a daramat, sta cu chirie intr-o casa modesta). Oare ce poate face o tanara cu bacul luat (Dumnezeu stie cum o fi luat bacul din toata povestea), care citeste, care spune singura ca invata usor, care e inteligenta si sensibila dar disperata si care are cosmaruri noaptea si care acum va trebui sa ma inspire pe mine ca s-o inspir pe ea?
Cat despre mine !..? Stiu o vorba care zice asa: „cele mai tari chestii se intampla, culmea, celor care stiu sa le povesteasca”!De ce mi se intampla mie astea, nu mai stau sa ma intreb ca nu cred ca-mi va da cineva raspunsul, nu pot decat sa le iau asa cum vin si sa vad ce fac si ce nu, ce pot improviza.
Eu, n-am nevoie de likeuri si nici de complimente (desi ma bucur cand le gasesc) dar ea, are nevoie de incurajari sincere sau de pareri practice, asa ca, daca aveti ceva bun de adaugat, faceti-o.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.