despre non-judecată-acceptare-ego

Am facut o discutie cu o prietena despre ceea ce ne aduce framântare noua oamenilor in general. Si prietena mea mi-a zis ca judecarea si ca non-judecarea e cheia dar ca uită, sau că uneori nu poate, ca ea are limite. Dupa parerea mea nu are limite ci oamenii nu stiu ce sa faca daca vor sa nu judece.Si pentru c-am vorbit cu ea am zis sa scriu si-o postare despre asta.
Noi oamenii vorbim despre non-judecată des si teoretic vorbind toti suntem de acord cu aceasta practică a păcii. Dar evident că uităm de asta si e normal să uităm pentru că nu putem sta nonstop in minte cu toate principiile simultan si constient. Asta-i natura minții să fie pricepută în teorie și aiurită la practică, dar avem totusi tulburarea minții si starile de furie si de revolta emotionala pe care le putem examina daca nu cumva sunt rodul judecății. Si da, de cele mai multe ori suferința, mai ales cea atitudinală e produsul judecății.
Și dacă luăm situația pe care am judecat-o să o supunem iar non-judecății … cu ce ne alegem? Cu calitatea de martor tâmp la o situație pe care trebuie să o ….acceptăm.Bun, mai degraba ca alternativă la nonjudecata avem acceptarea.
Aici e aici, pentru că a accepta ceva inseamna sa te transformi. A te deschide la o idee, la o perceptie si-a lăsa să intre în tine, să coboare, să te pătrundă ceva real din jurul tău inseamna sa te transformi. Si aici intra la treabă egoul. Prima impresie e ca daca accepti ceva ce nu vrei esti prost sau ca urmeaza sa devii prost acceptand. Si nu numai ca esti prost ci inseamna ca nu erai atat de bun pe cat te-ai crezut. Si nu numai ca nu esti bun pe cat credeai dar e ca si cum cazi mai jos decat te credeai, cam 2-3 niveluri si modestia necesara te sperie.
E ca si cum ar trebui sa o iei de la zero dintr-un stadiu la care regresezi si nici nu poti sa respiri „acolo” ca te faci de râs, că vor afla toti. Si iar egoul dă o tură si te sperie cu bau-baul căzutului mai jos decat ai fost sau decat credeai ca ai fost … ca aproape ca-ti vine sa te intorci la neacceptare si ură si revoltă, pentru ca pe-astea le stii atat de bine.
Deschiderea catre acceptarea radicala a realitatii e un curaj nebunesc si e plonjarea in hăul din tine, dar de fapt daca o faci …. dupa ce-o faci…daca te uiti dreapta-stanga vezi ca esti fix in locul in care erai cand ai inceput acrobatia egotica. Si ca esti fix acelasi si la corp si la minte, ba la constiinta stai mult mai bine. Esti intr-un anume fel altfel prin procesul de constiinta pe care l-ai parcurs, proces care seamna cu hopa-mitică.
Si daca ai curajul sa faci asta, clar te vei simti mai bine plus ca o unda de umor intern te traverseaza cand realizezi ca suferinta e in mare parte ideatică. Dar e ceva care chiar trebuie facut daca vrei sa nu stagnezi in suferinta neacceptarii si sa te imbolnavesti ca sa ai „scuza” de-a te acapara ceva serios care sa te abata de la neacceptare.
Asadar, nonjudecata are in dedesubturile ei niste procese extrem de interesante care au legatura cu cine esti tu….tu….cel pretins de ego, sau tu cel care iti accepti prostia sau intolerabilul care te face sa judeci. Si…btw, acceptarea prostiei nu inseamna ca esti prost, ba inseamna chiar desteptaciune curata. Ceea ce e paradoxal dar…cine naiba se pune cu paradoxurile??

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.