„Ce faci cu amintirile după ce oamenii cu care le-ai fabricat dispar din viața ta?”

memory
„Ce faci cu amintirile după ce oamenii cu care le-ai fabricat dispar din viața ta?”

Când moare un om ce l-ai cunoscut, rămâne un gol dizlocat în lumea 3D, iar golul ăla devine un spațiu de care ne temem. Un gol rămas în urma plecării de tot a cuiva drag, ne putem hotărî să-l umplem cu amintiri.
Să vă dau un exemplu de-al meu :
Am avut un bun prieten Lică, pe care-l adoram, care făcea parte din gașca mea. Într-o zi a murit și m-am speriat atât de tare că parcă lumea se contracta în jurul meu, lumea se facea mai mică fără el. Am plâns eu ce-am plâns până n-am mai putut și apoi am zis, ca să nu-l uit ( au trecut 22 ani de când a murit) să-l asociez cu ceva, dar căutam un ceva anume unic.

Din tot ce făcea el, mi-am amintit că cele mai faine faze ale lui, era când făcea câte o beție. Era inginer și chitarist într-o formație rock. Uneori bea- la o lună, două avea o zi de băut și „de atârnat” cu amicii, gâdila chitara, râdeam, bârfeam. Și când începea să bea, bea cam un pahar de vodcă de 50 ml la o oră. După al 4-lea pahar, chelnerul văzându-l beat îl ciupea la cantitate și îi aducea vizibil mai puțin.

Alți amici îl întărâtau și-i ziceau -nu vezi bă că ăsta te face, uite ce puțin e-n pahar? iar replica lui era întotdeauna râzând molcom , „laasă….mă , că-mi face un bine, abia beau mai puțin”.
„…Vezi mă amețitule că ai lăsat țigările la bar, fumează toți din ele! ….!
iar el,
…Lasă-i mă să fumeze, abia fumez eu mai puțin!”

La vremea in care era inca viu si facea aceste faze, ma miram de el cat putea fi de leneș si de ingaduitor la modul pasnic. Il admiram pentru acest calm si habarnism asumat.

M-am hotărât ca de dragul lui, să nu mă cert niciodată cu chelnerii și să suport mica ciupeală făcându-mă firesc că nu văd.
I-am promis lui în gând că de dragul lui voi fi mai bună, așa cum i-ar fi plăcut lui , dacă ar fi știut că moare și mi-ar fi dat un sfat.

Sunt sigură că dacă ceream sfatul mi-ar fi zis, să ascult rock toată viața. Deasemenea, îl asociez cu melodia Tears in heaven, Eric Clapton și de câte ori am ascultat-o de când a murit și de câte ori o voi asculta-o mă voi gândi la el iar el va trai prin mine în acele momente. Uneori simt că trăiesc puțin și pentru el. Noi fosta gașcă încă amintim despre el – avem o mulțime de amintiri tinerești.

Am avut momente de noapte stând în balconul deschis să mă inspire ceva din tacerea moale și enigmatică a întunericului să mă gândesc brusc la el și să las să îmi curgă lacrimi în timp ce zâmbeam și tineam în mână un pahar din care beam și eu și el. Poți numai să te uiți prostesc la stele și-n chip absurd să te strângă o gheară în piept și-n stomac- dorul și neputința. M-am șters trist la ochi și am tras mucii și m-am gândit că de acolo de sus mă vede și râde de mine.

Te simți vinovat că tu trăiești și el nu, dar e nevoie să lași naibii intelectualizarea frustrarii și să te urnești să accepți pentru că în primul rând asta ar fi vrut el și apoi, viața te obligă să accepți cu tot cu neacceptare. Că și eu voi muri la un moment dat.
Am o vorbă haiosă pentru asta, v-o împrumut dacă o vreți .
Peste vreo 500 de ani eu o să fiu praf pe mobila cuiva din viitor.

Ce „facem” cu amintirile?? Exact nu stiu, pentru ca amintitul si ganditul nu e ceva ce faci. Sau poata ca e ceva ce faci, depinde cum vrei sa iei expresia. Creierul face. Mintea le constientizeaza, corpul reactioneaza. Le procesam si ne asumam ca a murit si astfel creierul isi asuma si el si organicizeaza memoria, o rascoleste si reaseaza chiar el amintirile. De-aia uneori ne trezim obositi pentru ca softul din creier isi dă update.

In prezenta postare e prelucrarea mortii unui prieten. La categoria relatie de familiei e ceva mai mult si mai greu, dar nu imposibil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.