povestea corpului

      No Comments on povestea corpului

Pe la 12 ani (cred) incepusera ai mei sa-mi zica in treacat „gata cu joaca pe strada, ca v-ati facut mari”. Auzita repetitiv, intr-o zi chiar am realizat ca marindu-ma n-o sa ma mai joc pe strada. Am stat eu putin si-am avut o revelatie, un insight : intr-adevar cei mai mari ca noi, nu se mai jucau pe strada. Cam cei de-a 8 si-a 9-a.
Ce insemna sa te joci pe strada? Sa iesi cu sfintenie la o anumita ora din casa si sa astepti sa iasa toti. Apoi se incingeau jocurile: alergatelea, v-ati ascunselea, magarul impietrit, țară-țară vrem ostasi si altele care presupunea sa ne prafuim, sa cadem, sa ne murdarim in ultimul hal. Intram in casa dupa multiple strigaturi si amenintari de la ai mei si eram jegoasa rau. Ma spalam mai mult sau mai putin si adormeam in drum spre pat.
Si in ziua in care am vazut si-am realizat ca cei mai mari nu se mai joaca, sau daca se jucau o faceau mai pudic, mai fara sa se murdareasca, o faceau rar.
Cand am realizat ca nici eu n-o sa mai ies la joaca am trait clipe de drama. Efectiv am simtit ca ma maresc, ca ma maturizez sub ochii mei, am simtit ca imbatranesc. Acum mi se pare nostim ce am trait dar atunci am luat-o in mare seriozitate.

Stiu ca m-am apucat sa spun mai multor colegi de strada „stii ca n-o sa ne jucam toata viata ? ca va veni o zi cand n-o sa mai iesim afara la joaca? Unii ziceau „ba da, o sa iesim”, pe altii nu-i interesa. Mi se parea ingrijorator ca nici un copil nu era ingrijorat ca mine. Mie mi s-a parut tragedia vietii sa stiu ca n-o sa mai ies la joaca. Si incercam sa ma gandesc de ce si nu reuseam. Pentru ca aparea sexualizarea si constientizarea ei, pentru ca asa considerau parintii ca trebuie. Adevarul ca joaca aia cu corpuri tavalite si inghesiute pe intuneric pe dupa brazi sau prin santuri, avea potential de trezit instincte si alte chestii.

Tot atunci am bagat de seama ca anumite ganduri nu mai erau impartasite la fel de ceilalti, ca pe ceilalti poate sa nu ii intereseze ceva ce pe mine ma obseda.
Am trait cam un an cred, jucandu-ma si fiind obsedata de faptul ca nu ma voi mai juca. Cam ca drobul de sare. Am trait cu aceasta durere in suflet (de care uitam evident) dar asa mi se parea. Cand ne luam cu joaca, pai uitam de tot. Copilul luat cu joaca e liber, dezinhibat, spontan, e joaca insasi.
Eu tineam mortis sa nu uit de aceasta perspectiva groaznica a ne-jucatului.
Si cam dupa examenul de-a 8-a am inceput sa ne imbracam frumos si curat, sa iesim la suc, sa ne plimbam la distanta de casa. Am uitat de joaca pe strada. O mai regaseam cateodata dar spontan si neplanificat. Veneam din oras si daca gaseam altii mai mici jucand-se ma mai bagam si eu la un joc din mers.
La vremea aia nu aveam explicatiile astea in cap dar am amintirile cu tot cu sentimentele care m-au incercat si care m-au marcat.
Am tot ras de mine cum eram atunci si de tragedia care credeam ca o sa mi se intample, ca si cum as fi exagerat degeaba mersul vietii. Dar realizez ca atunci , copil cum eram chiar am sesizat una din cele mai mari pierderi din viata si anume joaca libera, nebuna, nestructurata, hălăduiala si amușinarea locurilor, joaca cu tot cu corp. Joaca cu corp e mai sanatoasa decat cea in care ma joc mai mult cu jucarii decat cu corpul. Copiii care se joaca doar corporal sunt ei insisi jucarii vii.

Scriu aceasta postare pentru corporalitatea mea si poate si-a ta. Am amintiri multe din copilarie, si am amintiri multe din toata viata. Insa putine amintiri am in care corpul a fost liber si ludic. Poate a fost liber si pudic, ca sa fac rimă. Sau ne-liber si exploatat. Sau pus la grea incercare sa stea in banci scolare si-apoi pe scaune si-n masina si-n fotolii toata viata. Corpul nostru care a tacut si-a facut ce i-a ordonat cicanitoarea de minte. Pana si aceasta postare o scrie apasand tastele cu degetele. El ia mereu forma de care mintea are nevoie. Si vine un timp cand ii spui povestea proprie, cand il consolezi ca si-a pierdut intr-adevar joaca atunci la adolescenta si poti sa-i promiti ca ii redai joaca in masura in care se poate. Si de cate ori vrei, se poate. Azi ajunge si sa canti la pian cu degetele de la picioare si tot e amuzant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *