baiatul cu „mâna scriitorului”

      No Comments on baiatul cu „mâna scriitorului”

Mi-am adus aminte de-un copil. Demult, acum trebuie ca are peste 20 de ani si sper sa fie bine.
Nu l-am vazut decat vreo cateva sedinte. Era cam clasa a 6-a si motivul pentru care-l adusesera la cabinet era situatia scolara, in prag de repetentie. La vremea aia, nu aveam abordarea de-a lucra mai intai cu ambii parinti, apoi cu copilul, apoi pe relatiile lor. Eram mai clasica, mai tanara, mai nestiutoare in raport cu experienta pe care am acumulat-o.
Frica si disperarea parintilor era scoala, sa nu ramana corigent-repetent si eventual sa „se dea copilul pe brazda” adica sa se puna pe invatat.
Copilul lua bataie constant pentru scris. Avea un scris urat ca o electrocardiograma, ca o sarma ghimpata. Scrisese urat si-in clasele mici dar dintr-a cincea si mai urat pana la un tremurici contractat din care nu se distingea nimic.
Fusese stangaci si obligat sa scrie cu dreapta si scrisul devenise din ce in ce mai fortat si contractat si din aceasta cauză lua numai 3 si 4 in teste.
Cand am ramas numai cu el in cabinet am gasit un copil speriat, haituit, neincrezator, ezitant, timid, care dadea raspunsuri scurte si evazive, fara incredere deloc in el. M-am jucat cu el, l-am facut sa se imagineze erou, sa rada, sa se simta important si-asa am ajuns sa intru in universul lui sa-mi spuna diverse lucruri care ii placeau. Ce credeti ca am constatat? ca desena frumos, ca facea pokemoni si personaje de animee. Am fost fericita sa descopar ca mâna avea deci executia liniilor si coordonarea necesara. I-am scris eu cu creionul si el scria peste. Deci se putea. Dar nu se putea, pentru ca undeva deep inside creierul sabota functia scrisului. Apoi am aflat de bataile de acasa, batai numai pentru rezultatele scolare. Am vorbit de vreo 2-3 ori la telefon cu medicul psihiatru Teodoru (RIP) si domnia sa mi-a mentionat c-ar exista un sindrom „mâna scriitorului” care ar descrie un blocaj emotional sabotor care nu lasă mâna sa scrie.
Chem parintii si discut cu ei si le propun sa le scriu o scrisoare psihologica catre scoala-director-diriginte-profesori sa-l lase la ora cu un computer sa scrie la tastatura un timp ca sa poata recupera. Copilul avea potentialul de a retine, de-a citi-memora-intelege la nivel mediu o lectie. Strategia mea era sa inlocuim scrisul pe caiet cu tastatura (adusesem in discutie procurarea de un laptop) ca sa poata acumula ceva si in paralel sa ma ocup de sondarea si analizarea mintii si memoriei copilului.
Copilul a fost atat de bucuros de posibilitatea de a lucra pe laptop pentru ca avea acasa desktop si ideea de a avea un laptop la scoala era o incantare. O incantare proaspata care parca-l facea dintr-o data sa uite toate bataile si toata frica si sa sara peste tot cu candoarea pe care numai copiii o au, de-a trece cu usurinta peste (chiar daca traumele raman acolo) si-a se comuta pe ceva ludic.
Doar că…..
cei de la scoala nu au fost de acord. Au spus un nu hotarat acestei strategii sugerate de mama catre diriginte ca venind din partea mea. Nu am mai apucat sa intocmesc scrisoarea de recomandare… pe motiv ca li „se urca la cap la copii” si ca „maine poimanine vor vrea toti pe calculator”!!!…..!….
Si dintr-o data, dupa faza asta, ei nu au mai adus copilul la cabinet … si nici nu stiu nici pana azi ce mai e cu el.
Va dati seama ce-a fost in sufletul meu dupa ce au anulat atunci programarea si-au zis ca revin, dar nu au mai revenit. Noroc ca anuland programarea eu nu am stiut din prima ca nu-l voi mai vedea niciodata, a ramas sa ma prind eu in timp. Nu am vrut sa ma interesez de copil, oricat de mult as fi vrut sa fac asta pentru ca m-am tinut sa raman in limitele cabinetului meu. Tentatia pentru un psiholog sa treaca de limitele cabinetului este foarte mare, mai ales in cazuri interesante si atipice. Dar te seaca ca om un caz ca asta. Ca multe alte cazuri si acest caz m-a lovit, m-a ciuntit de stima profesionala, m-a lasat neterminata si mahnita adanc. Un psiholog trebuie sa aiba in el taria sa se re-centreze dupa tipul asta de „pierderi”, altfel cazuistica il epuizeaza sau il scoate din cabinet si-l face sa treaca de limitele profesionale. Eu mereu am fost atenta la a nu cadea in postura salvatorului, chiar daca am trecut la mustata pe acolo. Oricat de multa energie ai aivea de ajutat, daca cineva nu ti-o cere profesional, nu o dai. Respecti chiar si dreptul oamenilor de-a fi tampiti in propria lor viata. Chiar daca mori cu dreptatea-n mana, cum se zice. Asta e, face parte din viata de psiholog clinician. Succesele fac tolerabile si esecurile. Doare, dar se vindeca ranile.

Iarazi……… am citit un articol……. ca intr-un sat ……copiii …toti dintr-o clasa scriu pe tablete si mi-am adus aminte de acel baiat cu animee-urile lui. Si-am oftat si m-am gandit la decalajul istoric de cativa ani. Problema lui n-ar mai fi fost azi o problema imi place sa cred, azi cred ca as fi notificat scoala cu acordul parintilor si cred ca aprobarea ar fi fost floare la ureche.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *