chestiuni de identitate: fotograful din mine

Mi-a trecut prin minte de multe ori (prima oara in jurul varstei de 12 ani cred) sa fac cursuri de fotograf. La vremea aia erau numai fotografii alb negru dar ideea de a avea aparat, de-al folosi la cherem si-a trai emotia developarii pozelor, sa astepti sa vezi ce-a iesit mi se parea fascinanta. Si inca mi se pare, chiar daca azi pozele se fac instant cu telefonul si de la intentia de-a face o poza, pana la poza propriu-zisa e doar de un click distanta.
Si cu toata rapiditatea pozele uneori scapa momentul.

Mie de fapt mi s-a format ideea de a fi fotograf (sau mai bine zis si fotograf) a venit din ideea de a fi prins instantanee unice si splendide. Sau neobisnuite si wow.

Azi mi-am dat seama ca eu in mii de momente am scos un „aparat de fotografiat” imaginar din minte si-am fotografiat un instantaneu absolut minunat??

Cum zic unii ca au ureche muzicala eu pot sa spun ca am ochi de fotograf. Pur si simplu uneori surprind faze, grimase, gesturi, bucatele de realitate pe care le imortalizez o secunda cat le constientizez apoi le las sa se duca. Uneori fac si zoom cu mintea si creez contraste. Acum realizez ca am aceasta functie a mintii de a fotografia cate ceva fara sa fotografiez de fapt, dar acest ca si cum ma face sa cred ca am un fotograf in mine. Curios ca eu cand fac asta si fotografiez in minte fictiv, o lacusta care sta nemiscata si care isi ridica un picior, sau un trandafir care infloreste, sau o picatura care curge alene eu nu fotografiez fictiv cu telefonul ci cu aparatul psihic de fotografiat. Practic am un aparat fictiv ca de fotografiat, fotografiez de-adevarate-lea cu el.

Dap, am facut mii de fotografii reale cu un aparat fictiv. Nu-i asta ceva maxim de trăznit, ca mie asa mi se pare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *