despre vocea interioara

      No Comments on despre vocea interioara

Avem toți o voce interioara, sau cel putin asa sper.
La mine in minte apar variații de manifestare a vocii interioare. Uneori simt ca sunt chiar eu care vorbesc, alteori eu sunt mută sau traiesc doar trairea si vocea e critica dar parca nu mai e a mea. Ca si cum vocea interioara se disociaza de mine si ma cearta. Apoi am dialogul intern cand imi pun intrebari si-mi ofer raspunsuri, cand ma planific, cand ma mir sau sunt ingrijorata.
Linistea interioara e cam cu monolog interior, dilema e cu dialog sau cu proces de constiinta.
La perfectionisti din cate am inteles (ca la mine nu-i cazul) vocea interioara e mereu pusa pe critica si pe cicaleala.
La rusinosi si la neincrezatori la fel, vocea e extrem de critica si de sabotoare (slava domnului nici pe asta n-o am).
Cel mai misto e cand am dialog si dintr-o data vocea mea hop, se suceste si aduce niste umor in gandire si se schimba natura mintii pe loc.

Uneori imi spun oameni in cabinet ca lui/ei i-a fost frica toata viata sa vorbeasca inauntru ca sa nu innebuneasca.
Da, pare indraznet sa vorbim de o vorbire interna pentru ca linia cu schizo e fina si oamenii se feresc sa exploreze acest for intern din teatrul mintii.

Mie imi place la nebunie (!…e doar o expresie :)) sa-mi studiez mintea… si stiti c-am mai spus-o, cea mai faina forma de activitate psihica este ….
….sa-mi dau seama ce gândesc.

Asadar, cultivarea vocii interioare si trairea ei in varianta prietenoasa ne ofera un senstiment minunat de-a fi in propria-ti piele si senzatia ca existi si contezi si esti stapan pe mintile tale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *