Ieri am fost acasa la un bolnav. Nu fac asta decat ca exceptie, de obicei sugerez rudelor sa puna bolnavul in masina si ies eu din cabinet si fac evaluarea in masina (desi e greu tare si in masina). Ieri m-a sunat sotia bolnavului si a trebuit sa muncesc mult tare la explicatiile cu privire la a-i face evaluarea dupa povestirea ei despre bolnav plus consultarea dosarului. Sa stiti ca psihologul clinician de rand se loveste des de acest aspect, al cererilor din partea oamenilor care actioneaza asa fie cu buna credinta plus ignoranta (ei cred ca daca bolnavul e chiar bolnav „pe bune”, nu ar fi nici o ilegalitate sa intocmesti o hartie de la distanta), fie ca sa evite manevre (de adus bolnavul dintr-un sat, de inchiriat masina, de pregatit bolnavul adica spalat, tuns, etc), fie din motive „bineintentionate” fata de bolnav (sperand sa ajute psihologul la agravarea bolii din condei ca sa ia pensia mai mare).
Dupa parerea mea, psihologul nu trebuie sa se enerveze ca omul ii cere ceva, mai mult sau mai putin legal sau neetic. Psihologul trebuie sa raspunda omului explicandu-i clar ce tip de serviciu poate face si in ce limite. Aici se munceste mult cu oamenii, care uneori nu pricep sau nu vor sa priceapa. Am intalnit in viata mea oameni care plusau ca la piata la negociere. Ceva de genul „hai măi doamnă, zi si mata nitel mai așa”. Multi romani traiesc cu convingerea ca pixul e o arma cu care un specialist poate face ce vrea, dar nu e, sau, daca e- e din categoria mica coruptie.
Ieri am explicat jumatate de ora ca nu pot face evaluare de la distanta, că in orice proces degenerativ se procedeaza prin a se face periodic evaluarea functiilor cognitive care oglindesc functionalitatea ariilor corticale monitorizandu-se declansarea neuroplasticitatii. Dupa lupte seculare care au durat o jum de ora, am fost de acord sa merg acasa sa-l vad pe bolnav. Pe cei 2 oameni ii cunosc de mica, au fost prieteni cu ai mei si sunt 2 oameni foarte importanti in orasul meu băștinos.
In toate casele unde sunt bolnavi la pat e un numitor general: e un miros vag de medicamente peste tot, un alt miros de dezinfectanti in exces care ar dori sa acopere mirosurile nasoale plus mirosul de boala care e ceva unic (frica, ceva iute, ceva fetid, ceva de transpiratie de boala, ceva de suferinta mirositoare). Sunt apoi pungile cu pampersi cu perfuzii, retetele, trimiteri medicale si analize. Ochelarii bolnavului, sticla cu apa, o farfurioara cu ceva de mancare pentru bolnav, servetele umede, icoane multe si fotografii din trecut cand toti erau fericiti.
Am plecat ieri cu femeia care avea sotul la pat, temandu-se de reactia sotului la intrarea mea in casa. Am linistit-o tot drumul spunandu-i ca voi sti ce sa scriu chiar daca el nu va coopera cu mine. „doamna sunt totusi psiholog, ma descurc o sa vedeti”.
l-am gasit in pat, in pozitia smerita de neputinta. M-am gandit fulgerator „mamă ce e viata asta. Cine a fost acest domn la viata lui si uite cat de mult ne intoarce boala la simplitate. In patul de boala nu mai au loc titlurile si functiile”
M-am asezat langa pat si i-am tinut mana si i-am vorbit mangaindu-l pe tampla si pe mana. M-a privit in cateva clipe total avand eu senzatia de contact psihic total constient, dar numai putin. Apoi aluneca iar cu totul intr-un fel de privire care nu mai voia sau nu mai putea sa vada nimic limpede. Cu greu am scos cateva raspunsuri adaptate, neputand sa-i aplic mmse-ul. I-am starnit si dat trigger catorva amintiri din trecutul de acum 20-30 de ani pe care ajutate de mine, le-a completat si el cu cate un singur cuvant. Am stat vreo 40 de min cu el si la plecare chiar mi s-a strans inima, de teama ca e ultima oara cand il vad, teamă pe care am alungat-o cu gandul ca creierele sunt misterioase si ca omul (ca oricare altul) are potentialul misterios de vindecare.
M-am tinut tare sa nu alunec in milă si sa raman in compasiune, lucru greu tare de tot. Am avut o mamă care a stat 9 ani la pat si care mi-a lasat o zona mare din inima mea foarte vulnerabila, sensibila si impresionabila la genul asta de problema. Mi-e toata compasiunea pe aceste case in care un bolnav neputincios sta intr-un pat si apartinatorii sunt ingroziti si speriati de noua ordine a bolii din viata lor.
Mie-mi face bine sa ma îmoi in sos de suferinta umana din cand in cand. Nimic nu-mi modeleaza mai bine ideile ascutit filozofice despre viata decat un bolnav la pat. Cand ma uit in ochii unui bolnav la pat, mi se imputineaza egoul dramatic si chiar il aud schelalalind si fugind intr-un colt al constiintei. Privirea unui om care se agata de viață e cea mai buna stafeta cand plec de acolo sa-mi traiesc viata la timp. Azi, acum.