Ieri am avut o sedinta foarte grea pentru mine ca psiholog, chiar daca am rezilienta mare si am zis sa o imparatasesc aici cu voi.
Au venit doi oameni in doliu care s-au uitat in ochii mei dupa ce s-au asezat si n-au spus nimic. Am vorbit eu putin deschizandu-le usa discutiei.
Erau dintr-un sat si au venit trimisi de medicul de familie. Avusesera un singur baiat de peste 20 de ani si acesta murise recent intr-un accident de masina.
Intr-o situatie de genul asta psihologul din mine cheama tot omul care sunt si imi apar trairi de amator si patinez intre compasiune si mila. Intre empatie si identificare. Intre luciditatea mintii atente si emotionalitatea care zvarle mintea la propriul copil, la frica pentru propriul copil.
Am si spus cu voce tare ca m-a coplesit povestea lor dar ca ii asigur ca fac fata precum si ca am suficienta experienta sa fiu la dispozitia lor si discutam lucrurile pentru care au venit.
Nu stiau sa se exprime in sensul de a descrie starile si suferinta manifestă dar i-am ajutat numind eu trairi si ei aprobau si plangeau. Apoi lasam o tacere in care ei sa-si stearga lacrimile si sa isi recapete suflul si continuam.
Am avut nevoie de 10 ori mai mult autocontrol de a-mi pastra atentia empatica. Cand zic autocontrol nu va imaginati ca ma crispez rigid cand vorbesc cu oamenii dar ma monitorizez cumva din constiinta sa fiu atenta dublu la client si la mine. Ascult ce spune omul si cumva in paralel in mintea mea notez, observ trang concluzii despre ce spune omul si sunt atenta si la ce simt eu ca participant la ce spune clientul, pentru ca daca simt rezistenta, sau am observ ca cel din fata mea pare sceptic opresc discutia si spun. Deci prin autocontrol vreau sa spun prezență.
Bun, din punctul de prezență, m-am surprins fugindu-mi gandul la Eva, la aoleul matern sa nu pateasca ceva copilul, la mine pe cand eram copil, la ce-as face eu daca as fi in locul lor (aspect cel mai toxic posibil) …in fine mi s-au declansat focare latente de milă.
Mă uitam observator la fețele celor doi soti ca oglindeau suferinta recenta, aveau o crispare perplexa si o privire in gol resemnata. Niste linii sub ochi si la colturile gurii si nasului ca niste pante ce coborau spre pamant. O iritatie a pielii la ochi care tradau plansul in exces. I-am studiat compasiv si admirativ pentru simplitatea lor si pentru faptul ca si-au facut loc in suflet sa vina la psiholog. Mi-au aratat poze cu fiul lor, mi-au povestit cum coabitau, cum erau prietenii lui, cum era iubita lui, cum are camera, cum stau amandoi zilnic in camera lui si ii ating obiectele si plang neintelegand nimic din ce li se intampla. Sunt intre negare si furie, sunt ba amortiti ba exasperati. E-n regula ca se au unul pe altul si ca se pot sustine reciproc. Am vorbit despre vinovatia lor ca ei traiesc si ca baiatul a murit dar i-am intrebat ce cred ei c-ar vrea baiatul ca ei sa faca si-au oftat ca sunt siguri ca fiul lor ar fi vrut ca ei sa traiasca demn in continuare. Acesti oameni nu mai au scop in viata si sunt derutati sa traiasca daca le-a murit copilul. Am rasucit impreuna niste posibile idei despre cum ar putea viitorul lor sa prinda viata din nou si desi ei au fost sceptici au recunoscut ca nu stiu ce-i asteapta , asta insemnand si bune si rele si surprize.
In fine, le-am povestit din alte cazuri (fara sa dau nume sau date exacte) travaliul doliului altor persoane, am anticipat putin viitorul si apoi s-a terminat sedinta care incepuse foarte intens si pentru ca am lasat sa se cheltuiasca energia care era de cheltuit in cabinet, astfel incat la final eram toti trei descarcati cu efect de usurare, oarecum linistiti si-am putut sa inchidem tema si sa ne despartim. Norocul meu ca sedinta asta a fost ultima si ca am putut sa ma ocup de mine.
Stiti ca v-am povestit cand a murit Teo (o prietena) cum a fost.
De data asta nu a mai fost asa. Am stat mult tacand si m-am uitat in gol si m-am gandit brusc la parintii mei, carora le-am aprins cate o micuta lumanarica si m-am uitat in flacarile lor oarecum tâmp. Am plans putin fara motiv (de fapt nu am dorit sa sap adanc dupa motiv) m-am uitat in gol si in flacari si mi-am lasat tristetea sa fie un timp sa ma plutească apoi am revenit cu picioarele pe pamant trecand prin fâșia de cinism realist cum ca murim toti si nici macar nu stim cand. Cumva in mintea noastra colectiva e ca toti vom muri tarziu la batranete. Si cand moare un tanar si ne scurtcircuiteaza varianta noastra comoda ne re-speriem de restul variantelor de-a muri stupid. Mi-am amintit de bunica mea care zicea uneori „nu-i nimica viața!” cu sensul ca neavand garantii de viata inseamna ca nu valoreaza nimic.
Am stat ieri pe terasa pana mi-am cheltuit toata starea si incet incet am inceput sa caut argumente sa ies din ea. Sa-mi zic ca oricat de grele ar fi acest gen de sedinte ele fac parte din jobul psihologului, ca cineva trebuie sa faca si asta si ca daca ma dau specialist in probleme de viata asta ma obliga la a baga si moartea in seama. Ca viata noastra e ceea ce e tocmai prin faptul ca la capatul ei ne asteapta dulcea moarte. Si ca….vrem nu vrem, altfel nu se poate. Moartea face parte din viata.