Uneori ma gandesc la cele mai simple lucruri ale omului, de exemplu la emotii. Pana la urma ce e o emotie? Ca se poate intampla sa nu ai emotii deloc si cand e cazul ele apar. Ce e emotia? Unii oameni descriu emotiile numai in cap, altii le simt in minte si majoritatea le simt peste tot, mai ales in corp. Cand energia corpului e uniforma si stabila, nu sunt emotii. Cand se formeaza o emotie probabil ca ici colo apar mici aglomerari de energie, ca niste mici vortexuri, sau ca acumulari de energie care se manifesta fie cu privire la ceva ce gandim fie cu privire la ceva din afara, ca o reactie. In niste nervi ceva fâlfâie sau bâzâie sau se roteste.
Deci se intampla ceva, o miscare a energiei pe care-o gandim mintal cand ea se petrece si-o intelegem ca fiind bucurie, sau frica, etc
Cand emotia e coerenta cu parerea mintii e ok, exista un acord intre minte si emotii dar cand emotiile sunt contrare mintii-de exemplu in fobie-ce se cheama ca exprima emotiile? De unde disensiunea? Poate din copilarie cand simteam frica si trebuia sa manifestam curaj? Ca se intampla ca emotiile sa zica „mi-e frica de asta” si mintea sa zica „taci! nu va cred, sunteti proaste”. Pana la urma cele de bucurie cand canta corpul, sufletul de unde vin, pe cine exprima ele, nu corpul? La fel si cele negative.
Mie mi se pare foarte interesant ca unii simt numai in minte emotii si altii si-n corp. Cum o fi, sa nu simti in corp?
Pe de alta parte, avem senzatii. Senzatii care sunt indicatori din corp, de foame, sete, frig, somn, durere, gol, plin, greu si multe altele. Gol (!), Foarte greu sa delimitezi ce simti cand simti si senzatii si emotii in acelasi loc. Daca sunt toate in cap, laolalta si simultan cu gandurile e … mult prea mult de trait.
Dar sa ne gandim la zona burtii de exemplu, sa simti acolo frica, foame, dureri ca piscaturile si tensiune. Cuvantul asta, tensiune e unul foarte concret de simtit, foarte greu de explicat. Adica e multa energie acolo…pe care mintea n-o decripteaza. Copilul cand e mic si incepe sa simta nu-si poate explica in cuvinte trairile dar nonverbal le arata si mama ii zice „aha, iti place” si ii spune copilului ca ce traieste el e placere. dar daca copilul nu simte placere ci altceva, gen curiozitate si bucurie? Daca incurca frica cu durerea ? Ca doar nu traim cate o emotie pe rand si le bifam intr-un atlas sa zice „uite asta e ceea ce simt”.
deci
Corpul are energie si participa prin aceste semnale, fie ca sunt emotii, fie ca sunt senzatii, la actiuni. Apoi invatam si atribuim ceea ce simtim in niste actiuni cu numele conventional. Rareori sunt emotii pure si nealterate de alti factori. Asadar traim niste cokteiluri de emotii si senzatii si le numim stari. Aceste cokteiluri percepute mintal sunt verbalizate in minte si citite, decriptate ca : lene, chef, veselie, iubire, dezgust, tristete etc
Pana la urama, cat de siguri suntem pe numele lor? Ca de trait suntem siguri ca doar le simtim, dar cat de siguri suntem ca stim ce simtim, adica care e cuvantul corect?
Pentru ca tot ce putem spune e ca simtim. Variabilitatea de interpretare vine de la ce gandim despre ce simtim.
Pare complicat ceea ce am scris pana acum. Dar stati asa, complicatia incepe cand avem nevoia clarificarii acestor trairi in termeni de adevar si sinceritate in ceea ce simti.
Apropo, cand te intreaba cineva „ce simti pentru mine”? Unde te duci sa cauti raspunsul?In corp? In memoria simtirilor? Ai un dulap cu sentimente? Dupa ce te autoapreciezi?
De aceea, intrebarea „ce simti in legatura cu…orice” cred ca e foarte blocanta pentru ca habar nu avem despre emotiile provizorii si cautam raspunsul in minte. Mintea, care pare sa le stie pe toate. dar de cate ori mintea nu a ignorat sau sfidat emotiile?? De cate ori a tinut mintea cont de ce am simtit noi fata de ceea ce trebuia sa facem? Si atunci, ce mai sunt emotiile? Cat de mult mai conteaza ele in planul mintii in alegeri si decizii?