In ultimul timp am citit foarte mult despre #ptsd si #cptsd, chiar am inceput cartea „body keep the score”=„corpul nu uita, ține in el amintirile”. In lumina celor de mai sus, ma gandeam cum la inceput erau 2 stari ale fricii & nesigurantei : #lupta sau #fugi. Apoi, cu timpul a aparut si starea de #inghet. Starea asta o stiu de cand eram la protectia copilului si evaluam/consiliam copii abuzati, fetite molestate, violate etc. Era reactia de „meduzare” de paralizie comportamentala in fața agresorului (idiferent cine e agresorul si cum presteaza). Imi amintesc ca eu o explicam pe atunci ca pe reactia iepurelui noaptea care ramane hipnotizat in lumina farurilor masinii, de-l loveste masina usor. Imi mai amintesc si ca, multe violuri, molestari erau „incerte” pentru evaluatori (si cred ca inca sunt) din cauza „lipsei de reactii” la victima. Da, o #victima poate fi „senină”, ne-plânsă, ne-clintită, fără expresia groazei violului (cum ne-am astepta „noi” sa faca). Imi amintesc (mult prea clar) niste fetițe (sper Doamne ca sunt bine azi) violate si care n-aveau „nimic”, erau „normale”. Si cu toate astea, daca te uitai mai atent, se vedeam unghii roase, pielițe cu sânge, buze mușcate si altele gen manșeta suptă, rochța mototolita intr-un loc (semn ca o stransese in pumn), scame forțate, etc si -n ochi, in ochi daca te uiți sincer vezi ce e acolo. Il vezi pe Isus pe cruce, asta vezi. Vezi pozitia omului resemnat si care s-a lăsat in voia sortii complet inocent, abandonat in neant. E omul care si-a cheltuit demult resursele sa țipe, sa planga, sa implore, sa ceara, sa fugă, sa se agațe, sa inghete sa faca ceva, orice. Ca sa fiu echidistanta adaug ca am vazut si copii sau tineri rezilienti si „dați naibii”, rezistenti la tavaleala carora le-am studiat istoria rezilientei (dar asta e o alta tema).Ca sa zicem pe scurtul scurtului, un copil are nevoie de siguranta si iubire, sau macar cat de cat siguranta si alinare. In absenta sigurantei si-a iubirii apareau raspunsurile „normale” ale copilului la context: lupta, fuga sau inghetul. De ceva timp, am inceput sa citesc de inca o stare „#FAWN”, care s-ar traduce prin căcăniu, o stare in care copilul a renuntat sa mai existe si devine total aderent ingrijitorului (mama, bona, bunica etc). Acest tip de situatie dezadaptativa descrie copilul care #renunță sau se leapădă de el însuși (este invatat sa faca asta) si devine „plăcut” altora, lingușitor, incapabil sa spuna ce simte, mimeaza normalitatea destul de binisor dar intr-un mod neplacut la vedere (adica ceva pare in neregula, par oameni usor nesuferiti), evita conflictul, sunt nelinistiti, se preocupa mereu „sa fie bine pentru toti”, salveaza pe altii. Practic el nu mai #exista, sufera o transformare de #identitate, este nimeni si totusi este un cineva…apropiat (aservit, asemanator). Ideea e ca devine din cineva-altcineva, un altcineva fals care nici nu exista e o copie continand mix din mai multi adulti sau idoli, sau oameni copiati din mers. Serviabil, „normal”, fara esenta, fara stima de sine, incert si care are cameleonismul de-a lua culoarea celui care-l patroneaza identitar. Iata de ce copiii opun rezistenta si plang si oracaie, sa-si tina identitatea sa nu le-o alienam. Cred ca acest fawn e copilul din relatia de alienare parentala. Parca nu se mai opresc toate astea, nu? Din ce sunt mai multe studii si cercetari si directii de actiune, din asta parca ies mai multe la iveala. Am deschis cutia pandorei si-acu scotocim pana la capat. Vai capul nostru, ne-am nascut intr-o generatie (istoric vorbind) in care s-a oprit abuzul (cât de cât) si ne ocupam de lins rănile si de evaluat pagubele. Tot globul pamantesc e plin de victime avand radacinile tocmai hăt la inceputuri. Ne-am gasit si noi cand sa ne nastem, ce sa zic. Nu puteam sa mai stam nitel si sa venim dupa ce se golea cu vidanja oare? Dar, csf-ncsf odata ce ne-am nascut, traim ca n-avem incotro.
Notă: tocirea eului pana la subtierea identitatii este un subiect complex, descris in semne in care s-ar regasi toti. N-am scris ca sa va speriati si sa ziceti „gata stiu ce am, stiu de ce n-am incredere-n mine). Ceea ce am descris (aderenta la ingrijitor, lingusirea etc) sunt aspecte care se vad din afara, ceea ce e inauntru e mai complex rafinat conflicte, complexe etc. Dar pentru cel care nu s-a regasit toata viata lui, nu stie cine e, face pe plac altora dar el insusi nu are sentimentul de existenta, de originalitate, de onoare a existentei atunci e de gandit daca n-o fi ceva prin comuna primitiva personala, poate si prin „peșteri”.