Am vazut filmul Apocalypto. E un film vechi ce m-a rascolit rau si m-a intors pe dos si apoi pe fata din nou. Eram cu niste prieteni si cand au auzit ca n-am vazut filmul, s-au oferit sa-l vedem impreuna si l-au pus. Sincer, daca stiam dinainte ce ma asteapta refuzam si ramaneam fara film vazut, desi nu-mi pare rau deloc ca l-am vizionat. In primul rand, acest gen de film n-as putea sa-l vad singura. Faptul ca langa mine erau doi oameni cu care comentam si catre care intorceam capul in momente grele ale filmului, a contat mult. La 15 min de la inceputul filmului am simtit ca mi se aprinsese tot sistemul nervos din corp si ca nervii mei erau incordati, zbarliti, identificati ca naiba cu ce vedeam. Mel Gibson e nebun de-a facut acest film, atat de minutios si atat de luxuriant in detalii. E vorba de viata dintr-un trib mic care traieste pasnic intr-o padure si pacostea de-a fi atacati si vanati de un trib mai mare, care la randu-i e vanat de unul si mai mare. Ceva gen, pestele mic e inghitit de pestele mai mare.
In tribul mic, primul trib al filmului e pace, armonie, veselie, intamplari lumesti, firesti … cam ca ale noastre din zilele de azi: mancare, sex, ierarhie si autoritati, imagine si fond, instincte si impulsuri, copii si parinti.
Cand tribul mic e luat japcă de tribul mare si dus la sclavie, dintr-o data e introdusa puterea, setea de putere a omului, setea de-a domina, cuceri, poseda, delira. Si-am vazut cum, aceiasi oameni care mancau-se rugau-iubeau deveneau victime si pierzandu-si libertatea si-au pierdut orice stralucire personala din cauza fricii si cum frica a devenit altar pe care erau sacrificati.
Recunosc ca mi-am pierdut integritatea in timpul filmului si m-am identificat ba cu un personaj, ba cu altul si am trait o stare internă ciudata de groază amestecata cu curiozitate sub egida discernamantului care a hotarat ca „e doar un film, la naiba, stim ca e fictiune si efecte speciale”. Totusi, dincolo de discernamant, o parte inocenta din mine (aia care e cu mirarea) striga inside me „de ce, de ce trebuie sa stau sa ma uit la asa ceva? e atroce, nemilos si-mi face rau!”.
M-am hotarat totusi sa-l vad pana la capat, ba chiar mi-am zis sa conciliez partile mele care se contraziceau, asa ca mi-am spus cu vocea cea mai respectata din mine ca „voi vedea acest film pentru ca e doar un film si pentru ca e bine sa stiu si sa fiu martor la ce au trait strabunii mei si deasemenea sa inteleg ce am in ADN. Faptul ca m-as ascunde, n-ar anula existenta acestui tip de viata din trecut. Si as putea sa fiu mai bună, tocmai pentru faptul ca vad si reactionez la răutate si la delirul puterii.”.
Am vazut filmul, s-a si terminat ingenios si surpriză dar efectul filmului inca e in mine ca undă secundară. De aceea si scriu aici ca sa ma clarific odata si ca sa imi asum o atitudine unica pentru toate partile mele. Da, filmul fu nemilos si crud, eu am vizionat reactionand intens ca martor la ceva nefamiliar dar asta ma poate face mai bună. Cum? Vizionand si asistand la spectacolul intalnirii lacomiei cu pacea, a delirului cu iubirea, a conexiunii reale cu cea fortata, a contrastului dintre vietuire si supravietuire.
Ceva intelept din mine a recunoscut „amintindu-și” ca asa a fost in vechi, in trecut. Si ca multă neliniște si frică din noi vine din trecut, pentru ca o avem in adn. Da, avem in noi tot ce-au trait strabunii, noroc ca suntem acum la a mia generatie si ca s-au mai diluat si imblanzit amintirile. S-au estompat pentru ca fiecare generatie a pus peste amintirea primitivă si altceva trait de el/ea. Dar un zvâcnet in oasele noastre inca se simte. Stiam asta demult, dar filmul mi-a reamintit ce avem ancestral in noi fie ca ne place sau nu, fie ca recunoastem sau nu.
Intr-un mod caraghios si copilaresc va marturisesc ca au fost faze cand am inchis ochii si mi-am pus si mainile la urechi. N-am mai facut asta nici nu-mi mai amintesc de cand. Prietenii mei au cam râs de mine dar nu mi-a păsat deloc, pentru ca rîsul lor era cea mai mica dintre emotiile ce le traiam vizionand filmul.
Si stiti ce? De fapt toata experienta mi-a placut pentru ca m-am comportat copilareste si prostesc de „sensibilos”, m-am vaitat si m-am alintat, m-am ales cu un film excelent, am vazut cat de nebun poate fi un regizor dar nu in ultimul rand cred ca am dat nas in nas cu stramosii din nou si asta nu-i putin. ADN-ul din mine si freamatul si nelinistea din el capata intelesuri noi. Ca si cum prin mine, ceva vechi ce sta demult sa fie adus in prezent e lasat sa curga odata cu timpul. Are sens?