Incet-incet s-a facut un fel de traditie aici sa scriem fiecare un bun ramas de cate ori moare cineva care a fost celebru.
Moartea e tema care ne stinghereste pe toti, ne sperie chiar daca declaram ca nu ne temem de ea, e marele bau bau al logicii, al dragostei de viata, al viului. E frica suprema a mintii, e spaima corpului, e tema inepuizabila a filozofiei, e marea enigma a creatiei lui Dumnezeu despre care ne inchipuim ca stie el mai bine ce e cu ea. E singurul lucru pe care-l avem in comun noi oamenii si care ne tine strans uniti, agatati unii de altii, suparati ca nu suntem nemuritori.
Mie imi place sa cred ca moartea e o trecere dintr-o parte in alta si ca nu se termina lucrurile ci reincep altfel. Parintii mei sunt acolo si alti oameni pe care i-am cunoscut si azi a plecat dincolo si Stela Popescu, om care si-a trait viata frumos si ne-a daruit din exprimarea ei multa bucurie si umor.
Oamenii veseli sunt cei mai regretati, iar asta inseamna ca veselia e un modus vivendi in sine nu ca sa fim regretati ci ca sa nu regretam c-am trait.
Fiecare din noi avem un potential pe care sa-l cheltuim cat traim. Stela Popescu si-a cheltuit potentialul cu noi intr-un mod generos, eu ii urez drum lin si continuare celesta asa cum o fi pe-acolo printre stele.