Vorbeam aseara la supervizare cu colegii despre tristete si despre faptul ca mi-am dat seama ca tristetea ma inadecveaza si ca nu stiu sa o consum pe toata asa cum se cuvine. Am avut tristete in mine dupa operatie, am acceptat-o, am constientizat-o dar nu prea am stiut s-o traiesc. Mai usor sunt de trait frica sau furia decat tristetea, aceasta emotie sfasitoare cand jelesti ca ai pierdut ceva. Plansul la pierdere cred ca debuteaza in prima zi de viata si e oracaitul noului nascut dupa mama sau strigatul la absenta mamei. Pentru bebelus e o reactie fireasca de exprimare, de descarcare dar si de chemare a mamei la el. Mama, vine la inceput val-vartej dar cu timpul cand bebele creste mama incepe sa înțărce copilul de-a mai boci dramatic dupa ea si cauta sa-l opreasca … fie linistindu-l, fie certand copilul ca plange.
Orice copil se leaga relational de obiecte si de mama iar pierderea unui obiect atunci cand are copilul nevoie de el, produce reactia de sevraj, reactie frustrata externalizata, hohotul de plans care se formeaza inauntru si iese si in afara. Dar, cum spuneam aceasta reactie este cu timpul estompata pana la disparitie. Si asa ajungem sa simtim tristetea si sa nu stim sa o traim. Eu cred ca am navigat prin viata eschivandu-ma de la întristare, stare care presupune trăirea triteții. Una e sa simti tristete si a fi trist si alta e sa intri in tristete si sa devii intristat.
Am constatat ca ea licărește in noi debutand ori cu o imagine-gând, ori cu un gand verbalizat (in vocea interioara) si apoi de undeva din corp apare un izvor din care curge plâns sentimental, un jirloi de emotie lichidă de regret, resemnare, jale, durerea ireversibilitatii pierderii. Eu mi-am scos tiroida pe care crescusera noduli si asta mi-a dat un sentiment ca am umlat la integritatea corpului si ca am scos o piesa din corp si ca nu mai sunt intreaga. Ba, m-am trezit si cu „membru fantomă”, mai precis cu tiroidă fantomă. Am avut o dilema morala si organica daca sa o scot sau nu si la recomandarea medicilor am scos-o si bine am facut, pentru ca ma simt mai bine. As vrea sa nu ma intelegeti gresit, nu regret ca am facut operatia, ba chiar cred ca a fost o decizie foarte buna, vorbesc de o parte de-a mea care are legatura cu integritatea mea, cu autoprotectia si cu iubirea de sine, parte care a votat contra operatiei mereu, parte care s-a pus pe jelit si care s-a suparat pe mine ca am decis sa fac operatia.
In primil rand tristetea a avut legatura cu pierderea tiroidei dar a avut legatura si cu oboseala frictiunii dintre partile mele si a lipsei de consens, eu care sunt obisnuita cu consensul.
Si uite-asa, tristetea e un compozit mixt de sfarseala, jale, oboseală, frustrare resemnata (!), acceptarea frustarii (!), milă de sine, tânjire dupa liniste sufleteasca, nelinistea de-a trait toate cele mentionate. Ei, am observat ca nu stiu sa stau mult in tristete, ca o simt, o accept, ma las putin in ea si gata ies rapid nu stiu de ce. M-am intrebat daca mi-e frica sau jena de-a fi trista si am de fapt o vigilență si-o temere sa nu raman acolo pentru totdeauna. Pentru ca in tristete stau si ma uit cum altii traiesc si eu nu, sau am acel sentiment de „sic transit gloria mundi” (iata cum trece gloria lumii), un fel de a asista la niste flori frumoase cum se ofilesc sau de-a fi martor cum ceva bun se pierde.
De fapt, cat se sta in tristete? Nu cred ca e o intrebare buna, caci fiecare tristete e de unica folosinta si e originala, asa ca nimeni nu poate sti raspunsul la asta. Pai cat sa se stea in tristete, decat cat dureaza curiozitatea cu care o intampinam, intelepciunea cu care o primim, durata care e necesara sa o acceptam si eventual timpul care e necesar sa o simtim cum se subtiaza si se termina. Dar oare nu sunt tristeti regenerabile si altele de ocazie? Poate ca unele tristeti sunt mici daca pierderea e mica, sau daca rezilienta e mare iar altele sunt seriale, adica se reeediteaza din nou si din nou si se cer traite. In clipa asta cred ca partea din mine neimpacata cu pierderea integritatii corpului cred ca va jeli si va lasa sa boceasca din cand in cand si cred ca nu e intelept sa ma grabesc sa bifez ca am scapat de ea.
Cum ziceam, e ciudat sa traiesti tristete mai mult de niste secunde pentru ca in tristete nu stii ce sa faci. De fapt cred ca te poti aseza in fotoliul tacut al tristetii si poti contempla la „foaie verde de dai, n-ai, ia nu da sa vezi cum ai” si cu toate astea sa lasi de la tine si sa accepti sa te dai tu dupa soartă, nu numai soarta dupa tine si sa inveti sa fii fara ceea ce ai pierdut.
Impartasind cu voi, impartasesc cu mine de fapt. Scriind e ca si cum chiar eu inteleg mai bine. Iar unda tristetii din corp sa nu ma mai inadecveze, sa ma familiarizez cu ea dar nu atat de mult incat sa-mi fie o a doua natura ci sa-i permit sa fie musafir din cand in cand.
Tristetea netraita se transforma in agitatie si-n anxietate si nu vad rostul sa ne confruntam cu astea cand putem merge la bază sa facem ce e de facut pentru noi insine.