Sunt foarte multi oameni care au in ei un fragment mental repetitiv „ce-o să creadă despre mine?” care le intretine suferinta socializarii.
Aceasta idee „ce-o sa creada despre mine” e nascuta in copilarie traita si memorata in corp si devenită idee de lucru, lentilă prin care privim lumea.
Am vorbit cu multi oameni despre aceasta idee „ce-or sa creada despre mine” si am incercat sa aflu cum este acest conectom format din scheme emotionale si cognitive, cum se simte, daca are vreo imagine difuză si mai ales de ce este atat de greu de suportat. Practic, omul caruia i se activeaza aceasta reprezentare este atat de tensionat ca nu mai poate „vedea” dincolo de asta, adica nu mai poate gandi.
Mi-e clar ca ceea ce numim „ce-or sa creada despre mine” e un construct inceput hăt, in copilaria mica si, prin mentinere, repetitie si automatizare devine fundament in constructia eului social, parte a eului expusa spre lume.
Cu timpul acest nucleu bazal aglutineaza in jur multa incarcatura venita din atribuiri si proiectii. Copilul incepe sa creada ca ceilalti cred despre el, ceea ce crede el ca ceilalti cred, fara sa mai verifice sau sa aiba feedbackuri. Practic in loc sa constati ce cred ceilalti despre tine din feedbackuri, inlocuiesti cu ce crezi tu ca cred ceilalti.
Cumva cred ca incepe prin critica mamei de tip „nu e bine ce faci/cum faci” adica o relationare in care mama practica un micromanagement al comportamentelor copilului (cu scop de-al cizela, adica „educa”) incat pentru copil e previzibil ca mama are mereu ceva de comentat pentru ca el nu-i ok si ca e prost.
Cearta critica permanenta naste in copil anticiparea urmatoarei critici si copilul ajunge sa se gandeasca pe sine prin vorbele mamei si prin mesajele nonverbale ale mamei despre el. Si asa se ajunge la relatia „eu nu sunt ok, mama e ok” pentru ca un copil nu-si permite sa creada ca mama nu e ok. Copilul de fapt nu crede nimic, e vorba de ceva ce absoarbe in el, de o perceptie macro pe care o internalizeaza creierul, adica se formeaza convingerea ca el e prost, gresit si defect, eventual si rău.
Daca copilul atribuie mamei pe bune nemultumirea ei despre el, isi insuseste aceasta proiectie si o duce mai departe catre ceilalti oameni.
In realitate, in copil sta aceasta vigilență la critica care-l distanteaza de mama desi ei stau unul langa altul. Acest lucru afecteaza conexiunea cu mama, astfel incat copilul nu se mai lasă in conexiune cu totul (cum o facea la inceput) ci naste o veriga de suspiciune intre el si mamă si cu timpul utilizeaza aceasta verigă tampon intre el si ceilalti oameni.
Daca mama la inceput este un om in exterior, cu timpul copilul o internalizeaza pe mamă si-o are si in interior. Iar mama din interior il critica pe copil fara incetare si devine autocriticism. „Mama” din interior il ghideaza pe copil sa faca actiuni vazute ca prin ochii ei, tocmai ca sa previna critica.
Atribuirea (considerare a unei calități ca proprie cuiva) se invata cand esti criticat fara sa intelegi de ce. Felul in care esti tratat te obliga sa iei aceasi pozitie, mai ales in copilarie prin mimetism si imitare. Astfel incat, aceasta pozitie de defensă devine modul tau de a te raporta la altii, psihologic vorbind. A fi judecat inseamna sa ti se dea o sentinta, vinovat sau nevinovat. Asa se invata de mic sa judeci fara sa realizezi ca faci asta si sa atribui celorlalti aceleasi calitati. Daca tu esti suspicios cu altcineva, de ce te-ai astepta ca celalalt sa nu fie la fel cu tine?
In timp ajungi sigur (si mai ai si incredere in aceasta simtire) ca ceilalti te cred prost si nici macar nu poti analiza asta pentru ca….e multa tensiune acolo in minte cam ca la un lapsus. Dai sa faci conexiuni dar nu poti, adica nu poti gandi altfel despre oameni si chiar daca incerci s-o faci ti se schimba respiratia, inima iti bate mai tare ca si cum esti in pericol. Ca si cum esti in pericol in raport cu ceilalti oameni si doar vigilenta ta te apara si eventual evitarea si daca ar fi sa renunti la vigilenta ai fi intr un pericol si mai mare si chiar daca ar fi sa vrei doar sa explorezi nu poti pentru ca te simti extrem de vulnerabil (pentru ca regresezi la stadiul de copil tintuit) si nu, nu mai poti sa experimentezi asta inca o data dupa ce ai trait o de prea multe ori in copilarie.
Pentru ca in copil se nasc mecanisme de-a trai cu vigilența, cu timpul asta devine o stare proprie si caracteristica pe care copilul pare sa o stapaneasca bine, fiindu-i a o a doua natura.
Paradoxal, copilul ajunge sa creada in neincrederea lui in el si in ceilalti si cand creste si e adult nu mai are ocazia si nici curajul sa poata sa creada altfel. El incearca dar se intampla ceva in el, ramanae fara apărarea aia a suspiciozitatii si se simte descoperit, gol in fața lumii, fragil si vulnerabil catre altii, de fapt vulnerabil la sine, nestiind ce sa faca si cum sa simta si gandeasca in aceasta pozitie. Si se scutura si se refugiaza din nou in defensa, suspiciune si in evitarea celorlalti si-si ruleaza refrenul „ce-or sa creada despre mine” atat simtit cat si gandit.
Oamenii care functioneaza cum am descris mai sus, au o colectie de experiente cand au avut initiativa de a-si face prieteni si n-a iesit nimic bun. Acestia spun „as vrea sa am prieteni dar nu intalnesc oameni sinceri si nici oameni interesanti”. Cred ca din 8 miliarde de oameni cam 6 miliarde tanjesc si-si doresc sa intalneasca oameni „de calitate=sinceri si inteligenti”. Din 8 miliarde, cred ca 7 miliarde sunt oameni cu potential de-a fi sinceri si cu propria inteligenta dar nu stiu supiciosii sa-i evalueze la prima intalnire sau, chiar daca la prima intalnire au fost evaluati drept placuti, la prima „gafă” suspiciosii si-au gasit profetia indeplinita si s-au inchis, au fugit si s-au intors la „ăla nu ma place, nu e sincer”.
Ce sa faca cel care se recunoaste in stangacia sociala a lui „ce-or sa creada despre mine”? Sa experimenteze. Sa aleaga unul din cei despre care crede ca stie ce crede despre el/ea si sa aleaga un moment bun si sa ceara un feedback, sau sa aiba curajul autodezvaluirii: „uite, eu cred ca tu crezi despre mine asta si asta dar cumva ma si indoiesc totodata, dandu-mi seama ca nu am cum sa stiu ce crezi tu despre mine.”. De fapt e o proiectie, caci ceea ce cred eu ca crezi tu despre mine este o atribuire, eu cred despre tine primul si nu vreau sa mai cred asta ci as vrea sa cred despre tine ceea ce esti tu si nu ce cred eu.
„Ce-or sa creada despre mine ” mai are un aspect de abordare. Cumva omul in cauza penduleaza intre un complex de superioritate si unul de inferioritate. Asta inseamna ca o parte din tine crede despre sine ca e ok, cealalta parte contrariul. Si cum sa impaci si capra si varza? Pendulezi intre ele si traiesti intre ambele chinuidndu-te enorm sa renunti la partea care zice „nu esti ok” dar ceva nu te lasă, sau sa crezi total in partea care sustine ca esti ok, dar ceva nu te lasa sa crezi pana la capat. Chinuitoare treaba sa te afli intre si sa nu dai la pace cu tine insuti. Poti accesa bunatatea din tine, amintindu-ti faptele bune ce le-ai facut, faptul ca doresti binele oamenilor, ca nu-ti place răul si răutatea. Pe undeva prin corp sunt locuri de bunatate si tu o poti accesa de cate ori vrei. Bunatatea accesata face mai mica ideea „ce-or sa creada despre mine”. Si apoi, tu, tu ce crezi despre tine? Dar despre altii?