Am promis cuiva ca scriu o postare din proprie initiativa. Fac asta uneori cand ma inspira cate o idee pe care vreau s-o lamuresc, idee care cred ca ar face bine si altora s-o citeasca si s-o constientizeze.Hai sa vedem despre ce e vorba: am observat la oamenii care fac atacuri de panica o particularitate si anume unii dintre ei nu se feresc sa spuna apropiatilor ca le au, in timp ce altii (mai multi la numar) se feresc foarte tare sa le declare.Precizarea pe care vreau s-o fac e ca, in limbajul comun „atacul de panica” e eticheta pentru o varietate mare de trairi, astfel incat fiecare om are propriul buchet de simptome. Unii au probleme cu respiratul ingustat, cu frica de sufocare, lesin si ameteala, altii cu tahicardia, ameteala, amorteala mainilor si cu frica de „luat razna”. Alte variante pot fi anxietatea, ameteala, frica de lesin, vlăguiala, slabiciunea etc
Sunt oameni care dezvolta aceasta vulnerabilitate si fac aceste atacuri de panica si le iau ca atare, nu se rusineaza de ele ci le spun partenerului, copilului, colegilor de serviciu si rudelor principale. Si le accepta, asuma si volens-nolens invata sa le inteleaga si se ocupa de ele fie cu pastile, fie cu pastile si psihoterapie, fie numai cu psihoterapie. Ăștia invata tehnici, se plang, se revolta dar isi călăresc atacurile de panică si ajung sa se adapteze, obisnuindu-se cu ele, reducand frica si crescand curajul de-a respira si de-a aplica ce ar fi de aplicat, astfel incat viata cu tot cu atacuri de panica devine suportabila si apoi incet incet ele „tac” cand nu mai au nimic de spus, nimic de fortat, nimic de reglat. La ceilalti, care le ascund in mod rusinos e mai greu dupa mine. Acestia nu zic ca ei nu si le pot asuma ci dau vina pe ceilalti zicand „nu am cum sa spun ca am asa ceva, ar zice despre mine ca am innebunit”. Sau, „la ce functie am cum sa vada subalternii mei, sau echipa mea ca am atacuri de panica??!?”, nooo, nu am cum stiu eu ce-ar gandi altii despre mine daca ar sti”.Cu atat mai mult, daca omul e din mediul rural si are banuiala ca vecinii si oamenii din sat ar afla, clar asta ar insemna ca ar crede ca e nebun sau ca e posedat si ca l-ar ocoli. Dar nu ma refer numai la oamenii de la sat, vorbesc chiar si de cei aflati in pozitii de putere care se tem „sa se afle ca mi-e frica si ca n-am incredere in mine”. Acestia cred ca si-ar pierde respectul oamenilor si credibilitatea si ca ar fi rejectati, barfiti, ocoliti si tratati ca pe nebuni. Empatic vorbind cred ca-i cumplit sa ai aceasta viziune si aceasta perceptie si sa traiesti cu aceasta temere. Sa fii chinuit de ameteala, anxietate, senzatia de pierdere a controlului, sa stai vigilent in garda sa nu cumva sa se vada, cred ca e ceva extrem de epuizant si de terifiant. Chiar cred ca te poate slei de putere acest tip de ființare. Pe de alta parte, chiar exista barfitori si liber comentatori care trancanesc vrute si nevrute si chiar cred ca cei din categoria „care-si ascund cu precautie atacurile de panica” au intalnit genul ăsta de amatori voiosi care toaca orice tip de slabiciune umana. Pentru persoane delicate, gingase, discrete, sau pentru persoane care au limite si-si tin intimitatea separata de viata sociala, acest tip de trăncănitori-bârfitori-indiscreți constituie groaza socială. Eu personal nu m-am lasat niciodata pacalita de cei extrovertiti care clevetesc in gura mare c-ar fi mari nesimtiti si ca n-ar avea suflet. Ba, mai degraba acest hobby pe care cei care „au papagal” il dezvolta eu il vad ca pe un mecanism de-a tine lumea la distanță foarte eficient. De ce ar avea un om nevoie de-a tine lumea la distanta?? Poate tot de groaza de-a nu face publica propria suferinta, sau poate ca pur si simplu ei nu stiu sa suporte o relatie buna care nu are certuri si probleme, lucru care e la fel de trist ca si cei din partea cealalta. Am pus aceste constatari aici ca fiecare (care e interesat) sa-si autoevalueze mai bine propria-i conditie a trairilor. Mentiune: cand am descris categoria celor care-si secretizeaza si ascund atacurile de panica, n-am vrut sa las sa se inteleaga ca, ar fi bine sa facem parada de ele, adica sa spunem oricui, oriunde.Am mai pus aceste idei aici pentru cei care nu au atacuri de panica, sa spuna ce-ar gandi despre colegii sau vecinii lor daca ar sti ca ei le au. Ce-ar gandi despre?Hei, tu cititorule daca vrei sa lasi o parere celor nestiuti cu atacuri de panica, las-o, dar daca o scrii ar fi bine sa fie sincera si daruita pur si simplu si nu de fațadă.