de-ale psihologului

      Niciun comentariu la de-ale psihologului

O colega de-a mea a cerut parerea intr-un grup inchis de psihologi, cu privire la cazul fetitei Sorina. M-am intrebat daca vreau sa formulez un raspuns si mi-am dat seama ca de fapt raspunsul meu ar fi justificarea ca nu m-am bagat in cazul ăsta. Realmente am refuzat sa aprofundez dupa ce am luat nota ca sunt multe straturi si multi factori in cazul acela si doar daca ai acces la sursele reale si la caz poti incerca sa intelegi care e interesul superior al copilului. Si gandindu-ma din afara cazului in acest fel la caz, mi-am adus aminte cate cazuri de acest gen am avut. Acum numai cand stau sa-mi amintesc cateva din ele (de referinta pentru mine ) mi se ridica „părul măciucă” in cap. Si dincolo de cazuri, am alunecat din nou in pantofii mei atunci cand incep un caz. Stiti cum e? Vine un om care solicita o evaluare ce ii foloseste la ceva. La medic, la job, la judecatorie, la scoala, etcDupa ce inteleg scopul pentru care cere evaluarea si la cine ajunge ea, dupa ce realizez in ce fel va servi evaluarea facuta de mine celui la care ajunge, ma apuc de lucru.As vrea sa stiti ca in evaluarea clinica (dar si in cea psihoterapeutica) cand incepi evaluarea, deja ai in minte „un ceva” observat despre om, dupa care cand omul incepe sa relateze, inca de la primele fraze „ceva-ul” de la inceput prinde contur. Cumva inca de la inceput iti faci o parere ipotetica despre om si povestea lui, părere care apoi fie renunti la ea, fie o îngroși aglutinând pe ea ceea ce omul întărește.
Aici in aceasta zonă cand eu chibițez cu o idee formata gen „are depresie” …..„a fost abuzat deci” e extrem de important sa nu mă agăț de prima mea idee. Să nu cumva sa vreau să mi-o validez. Daca un psiholog simte ca osciland in jurul unei idei aia e nesiguranță, atunci e belea. Va tinde sa se agate de prima strigare, de prima idee care i s-a format despre omul evaluat. Tocami de aceea in aceste momente scoatem la bataie testele sa ne testam flerul dar si ipoteza. Testul ne aduce date despre om care pot fi aur curat sau încărcătură inutilă.Daca ipoteza-i ok, dacă scoatem testul intr-un moment bun si-l explicam, daca omul coopereaza si intelege ce vizează testul, daca omul e sincer si asumat in test (evitand dorinta de a se pune intr-o lumina buna, mintind sau indoindu-se de el insusi) atunci testul ne furnizeaza informatii utile de-a merge mai departe. Dar, indiferent de om evaluat…. inauntrul lui insusi psihologul chibiteaza asadar cu idei formate pe care trebuie sa le gestioneze flexibil, sincer, in interesul omului. Procesul ăsta intern de-a forma initial o idee mai degraba din intuitia venita din experienta, are si n-are legatura cu clientul. Sa ma explic de ce e asa: Daca psihologul are analiza personala facuta si se pozitioneaza neutru-binevoitor-empatic față de client, procesul intern de elaborare a unui diagnostic tine de cat de flexibil e psihologul ca om (sa jongleze eficient cu ipotezele).
Daca psihologul nu e suficient sau deloc dezvoltat personal clientul poate fi un trigger (un declanșator) puternic care il poate deturna pe psiholog si-l pune din start pe o pista proasta. Clientul poate semana cu un profesor al dracu din generala (de care psihologul „ a uitat”) si prima reactie a psihologului poate fi „ce față nașpa are ăsta, cred că-i al dracu”.
BTW daca vă auziți in capul vostru dragi colegi zicand sau reactionand asa, trezeiti-va. Ciupiti-va, respirati, amintiti-va ca in fața oamenilor noi psihologii trebuie sa fim oameni corecti, empatici si fără judecată. Lasati judecata altora, ca are cine sa o faca, nu e ca si cum daca nu judecam noi un om ăla va ramane nejudecat.
Nu stiu daca am reusit sa redau aici cat de cat ce se petrece inauntrul meu cand sunt față în față cu un om ca sa-l evaluez. Eu si orice alt psiholog trebuie sa avem o relatie de incredere cu noi insine si sa avem incredere in noi ca sa putem testa idei despre celalalt si sa nu ne agatam de ele si sa putem oscila pana ne formam o opinie. In sine oscilatia nu trebuie sa ne faca nesiguri si nici nervosi. La fel, trebuie sa fim siguri ca nu proiectam, ca si acolo e fata morgana personala care cheama psihologul pe carari iluzorii sa-si exploreze fricile cu ocazia unui om care ne plateste sa ii dam un profil sau un diagnostic explicat.
Intelegeti asadar de ce nu m-am bagat in povestea complexa a Sorinei in care lucrurile trebuie intelese odata calendaristic in succesiunea lor, apoi fiecare factor ce impact a avut, toti factorii la un loc…in raport cu rezilienta fetei si cu reactiile de la autoritati. Fara sa am dosarul fetei si subiectii cooperanti nu-mi pot da cu parerea. Poate cu privire la intrebari gen: -ce-i mai bine pt un copil, sa stea in mediul lui cat de insuficient e mediul, sau sa duci copilul in alt mediu?-schimbarea totala a culturii si limbii (din romana in engleza) pot face mai rau decat mai bine?-cine are dreptul sa hotarasca pentru copil? parintii, autoritatile, copilul?
Cand e vorba de un copil nu exista raspunsuri generale. Pentru ca, orice nouă propunere pentru un copil inseamnă stârnirea altora mai vechi ca reacție plus capacitatea copilului de-a rezista/adapta. Si nimeni nu stie cum „se pupă” ceva vechi din trecutul unui copil cu ceva nou din prezentul copilului. Mereu e ceva inedit. Plus cum se raporteaza adultii din jurul copilului la „pupatura” factorilor intre ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.